— Am treminat montarea circuitelor de forţă. Mâine încep proiectarea. Să-mi lăsaţi liber calculatorul cel mare.

— De Petros mai ai nevoie?

— La proiectare nu, însă...

Prinsesem din zbor un îndemn din privirea Alanei, aşa că am continuat:

— ...însă apoi îmi va fi indispensabil. E foarte priceput.

— Bine! E al tău. Şi te rog să te grăbeşti! Am dublat viteza, aşa că ecranul devine o problemă de zile.

— Fachiri nu aveţi pe aici pe navă? Poate ei au metode proprii de realizare a unui ecran în câteva zile.

— Eşti obraznic, Poe!

Hermann era iritat de permanentă mea împotrivire când era vorba de ecran şi de data punerii lui în funcţiune.

N-aveam de ce să-l menajez, atâta vreme cât ştiam că în ochii lui nu valoram mai mult decât Petros, care era

asimilat cu un scaun ce trebuia să stea de mult într-o magazie cu vechituri. Aşa că mi-am continuat ideea:

— Nu ştie altceva decât viteză, viteză şi iar viteză...

— Să-i dau câteva?

Întrebarea fusese pusă de Dang, care se instalase pe nesimţite în spatele meu.

— Stai cuminte, bătrâne! îl linişti Hermann. Eşti în stare să-i rupi vreo mână, şi noi avem deocamdată nevoie de el valid.

Dang se uita la mine ca la o muscă ce trebuia strivită.

Ştiam că-i puternic ca un taur, dar nu eram nici eu un iepuraş.

— Ce-i, doctore? Duci lipsă de pacienţi şi vrei să ţi-i

„prepari“ singur?

Deşi Hermann nu-l autorizase, Dang nu s-a mai putut stăpâni şi mi-a trimis un fel de laterală, menită să mă lase fără o ureche. Ba, după acceleraţia imprimată, cred că viza mai degrabă urechea internă decât bietul pavilion cartilaginos. Am eschivat scurt, aşa cum învăţasem ani de zile la antrenamentele pe care întotdeauna le considerasem un moft destinat mai mult disciplinării decât unei utilităţi efective. Apoi l-am „ajutat“ elegant pe Dang să

urmeze direcţia aleasă chiar de el. Efortul meu a fost minim şi destul de greu de observat de ochiul unui nespecialist. A fost însă foarte uşor de observat dezastrul pe care Dang l-a provocat la impactul său cu acceleratorul nostru „3 g“. El nu manifesta însă niciun interes pentru starea deplorabilă în care ajunsese maşinăria respectivă, pur şi simplu fiindcă zăcea în nesimţire.

— Crezi că era necesar?

Întrebarea mi-o pusese Alana, cu voce tare, ca să o audă Hermann, care privea scena încă stupefiat de rapida dispariţie din cadru a doctorului. Mi-am dat seama că

Alana înţelesese „ajutorul“ pe care i-l dădusem lui Dang pentru a se mişca cu vioiciune, dar doream să văd dacă şi Hermann îşi dăduse seama.

— Bineînţeles că nu era nevoie să mă lovească doar pentru că l-am luat puţin peste picior. Asta-i defectul meu, sunt rău de gură. De ce nu mă iau aşa cum sunt? Tot n-au timp să mă schimbe.

Alana mi-a zâmbit. Înţelesese.

— Ce-i cu Dang?

Vocea lui Hermann era sincer îngrijorată. Bătrânii ţineau unul la altul, deşi nu păreau să mai aibă

sentimente.

— S-a lovit de „3 g“. Este leşinat.

— Ce stai, Poe? Dă-i primul ajutor! Vin şi eu imediat.

M-am dus la Dang şi i-am ridicat o pleoapă. Era K.O.

L-am întins totuşi pe patul meu ca să dau dovadă de supunere. Nu era bine să întind mai mult coarda.

Hermann a intrat grăbit, urmat de Nack, Dinks şi Haupt.

— Cum se simte?

— Deocamdată nu simte nimic. Dar o să-şi revină. Are capul tare.

Hermann m-a străfulgerat cu privirea. Nu-i plăcea să se vorbească fără respect despre prietenul său, doctorul.

— Dacă nu-şi revine, ne vei părăsi, Poe, şi vei călători singur prin spaţiu călare pe o torpilă.

— Şi ecranul?

— Nu ne va mai trebui, fiindcă numai Dang ştia cum se activează un irtron. Îl instruise Fulton, iar el ţinea secretă

metodă ca să fie sigur că va pleca împreună cu noi.

— De ce vorbiţi de doctor la trecut? O să-şi revină.

— Sper să ai dreptate, fetiţo!

Pe Hermann cel dur şi violent eventuala moarte a lui Dang îl făcea vulnerabil. Oare ce „secret“ deţinuse decedatul Panzer, bătrânul, de făcea parte cu drepturi depline din triumviratul de pe Nicrom?

— Oh!

Oftatul venea de la Dang, care începuse să se mişte, confirmându-mi părerea că avea capul tare.

— Îşi revine! a apreciat, cu glasul gâtuit de emoţie, Hermann.

Dacă n-aş fi ştiut ce-i poate pielea, ar fi trebuit să mă

înduioşez în faţa unei asemenea manifestări de dragoste.

— Daţi-i să bea paharul ăsta, a şoptit Alana din patul ei de suferinţă.