— Nu asculţi puţină muzică? m-a întrebat Alana. Te relaxează după încordarea prin care ai trecut.
Cu bărbia, Alana mi-a arătat căştile atârnate deasupra patului. Surprizele se ţineau lanţ. Mi-am pus căştile şi am început să ascult.
— ... avem nevoie.
După timbru, era vocea lui Hermann, care stătea cu spatele la camera ce ne transmitea imagini.
— Îmi menţin părerea, a spus Stan, că acest cuplu trebuie să dispară. Ţinem la bord un pericol potenţial. De ce să-l irităm pe Grant şi să compromitem acţiunea?
— Crezi că ne pândeşte cu adevărat un pericol din partea lui Grant?
Cel care întrebase era Panzer, instalat comod în fotoliul pilotului.
— Nu cred, sunt sigur! Dispariţia lui Poe a fost în mod sigur corelată cu toate decolările ulterioare ei, atunci când şi-au dat seama că pe Pământ nu mai există nici Poe, nici Alana...
— Cum arată puicuţa? a întrebat Panzer cu un zâmbet.
— Încetează, crai bătrân! Nu te-au liniştit anii petrecuţi pe Nicrom?
— Continuă, Stan! a bubuit vocea de bas a lui Hermann, întrerupând reproşurile lui Dang.
— Pe lista decolărilor figurăm şi noi. Este normal să fim suspecţi.
— Ce propui, deci?
Hotărât lucru, acest Hermann era de o eficienţă
îngrijorătoare. Mergea la ţintă pe drumul cel scurt.
Periculos om!
— Să scăpăm de cei doi într-un mod inteligent. Să...
— Iar începe, a ricanat Panzer.
— Gura!
— Să-i lichidăm, a continuat Stan, nu înainte de a trimite un semnal de ajutor. Grant va veni să-i salveze şi-i va găsi morţi.
— Scenariu pentru copii. Naiv cum e, Grant n-o să se întrebe nicio clipă cum au ajuns cei doi în locul unde vrei să-i debarcăm?
Ironia venea de la Panzer.
— Ba se va întreba. Chiar va întreprinde cercetări, dar va fi prea târziu. Noi vom câştiga, prin această diversiune, timpul necesar pentru finalizarea „Marii Idei“.
— Şi unde ai vrea să-i lăsăm? a întrebat Hermann.
— Pe un asteroid mai măricel. Le punem costumele, o rezervă de oxigen pentru două zile şi un aparat de emisie pe care-l vom lăsa să cadă de pe o stâncă, aşa ca să existe un motiv de defectare. Până vine Grant...
Eram înduioşat de grija pe care o purta Stan cuplului nostru.
— Planu-i prost! a tranşat abrupt problema Hermann.
— Mai domol, şefule! „Marea Idee“ presupune şi democraţie în stabilirea acţiunilor. Ai condus prea mult pe Nicrom şi te-ai deformat. Îţi reamintesc faptul că deciziile se iau în comun, prin vot secret, şi că minoritatea se va supune majorităţii.
— Voi ăştia care aţi zburdat liberi şi n-aţi pus umărul serios la treabă vă cam îmbătaţi cu apă chioară! Vorbiţi şi rămâneți muţi de admiraţie în faţa unuia care învârte meşteşugit cuvintele. Planu-i prost! O să ţi-o demonstrez.
— Să-l „ating“, şefule?
Panzer schiţase gestul ridicării din fotoliu.
— Lasă-l!
— Adu-mi haina, Haupt! a cerut mieros Stan. Mi s-a făcut frig.
— De frică?
Panzer era violentul grupului de pe Nicrom. Dang şi Dinks stăteau alături şi nu aveau aerul că doresc să
intervină în discuţie.
— Spune, Hermann!
La îndemnul lui Stan, acesta s-a ridicat de pe marginea fotoliului pe care stătuse, arătându-ne în sfârşit faţa. Nu arăta a fi nervos, nici violent. Numai vocea îl trăda că
depune mari eforturi ca să se stăpânească.
— La câte zile în urmă se află nava care ne maschează?
