Hermann s-a uitat întrebător la Panzer. Acesta a înclinat doar din cap.
— De acord cu trei săptămâni, a spus Hermann. Dar am vrea să faci ecranul impenetrabil şi la radiaţii gamma.
— Dacă doriţi şi o componentă deviatoare de radiaţii radioactive, mai am nevoie şi de alte îmbunătăţiri.
— Cum adică?
— Pentru componenta deviatoare a ecranului mai trebuie adăugat un etaj de amplificare cu accelerare, adică
ecranul va avea şi o componentă dinamică. Nu ştiu dacă
Dinks are piesele necesare în magazie.
— Le are, a spus Hermann, cu o siguranţă suspectă.
Altfel îi...
L-a oprit privirea plină de reproş a lui Dang.
— Deocamdată, propun să ajungem la ele, am întrerupt eu discuţia.
M-am ocupat de navigaţie. Străbătusem şi ultima ecluză. Am introdus discul cu traiectoria de apropiere şi am conectat teledetecţia. Pe ecranul monitorului de exterior a apărut, după puţin timp, silueta navei. Se zărea clipitul laserului de direcţionare pentru cuplare. După ce am conectat calculatorul pe cuplarea automată şi am branşat sistemul, m-am întors către Hermann:
— Cu etajele de accelerare, operaţia solicitată va dura ceva mai mult.
— O s-o faci în trei săptămâni, fiindcă atunci avem nevoie de ea. Te va ajuta Dang cu nişte stimulente de-ale lui, ca să lucrezi şi noaptea.
Am dat din cap afirmativ, fiindcă nu aveam încotro. Cu Hermann nu se putea trata.
O uşoară zguduitură ne-a înştiinţat că avusese loc cuplarea cu nava. Am auzit şuieratul caracteristic umplerii cu aer a ecluzei de trecere. Am manevrat rapid ghearele de fixare a modulului, am decuplat generatorul de ecran şi am întors cheia de blocare la locul ei. Modulul era inert.
Trecuse prin încercări grele, aşa că merita şi el o perioadă
de odihnă. Uşa de comunicare cu nava s-a deschis. Dinks, Haupt şi Nack erau prezenţi la primire. Stan nu se vedea.
— Bine aţi venii! a spus cu glasul lui catifelat Dinks.
— Ce mult îţi seamănă! a remarcat Hermann în timp ce-i strângea mâna.
Au urmat bătăi pe spate, râsete, remarci spirituale, o scenă ca la întâlnirile după 20 de ani. Aşteptam să se termine cu efuziunile ca s-o pot vedea pe Alana.
— De ce stai deoparte, Poe? Sosirea noastră pe navă
este în bună parte meritul tău.
Îmi era ruşine de meritele mele, dar trebuia să joc după
cum mi se cânta.
— Sunt epuizat, i-am răspuns lui Hermann care, de când aflase că pot să-i fac un ecran total pentru navă, era numai miere. Aş dori să trag un somn bun.
— Du-te! mi-a spus Dinks. Să ştii că Alana a fost mereu în cabina de comandă, deci este la curent cu mersul operaţiunii. E o fată curajoasă!
— Mulţumesc, Dinks!
Eram frânt. Nu puteam nici să-i urăsc.
În cabină, Alana mi s-a aruncat la piept şi a început să
suspine. Am lăsat-o în voia lacrimilor. Aveam nevoie de afecţiune. Trecusem pe lângă moarte. Sau, ca să folosesc o remarcă a Alanei, făcută la prima noastră întâlnire, „pe Nicrom era moartea“. Şi eu mă întorsesem de acolo.
După ce s-a liniştit, Alana şi-a şters ochii şi mi-a zâmbit. Atât de frumos, că mi-a trecut toată oboseala.
— A fost greu, nu?
— Şi la propriu, şi la figurat, i-am răspuns, zâmbind şi eu. Mai ales la propriu.
— S-au purtat frumos cu tine?
— Cine? Noii veniţi?
— Ei. Nici nu ştiu cum îi cheamă.
— Pe unul Hermann. Cred că el este adevăratul şef. Pe altul Panzer, el...
— E rudă cu cel mort?
— Fraţi. Pe al treilea îl cheamă Dang. E medic, specialist, din câte mi-am putut da eu seama, în boli de supragravitaţie. El m-a trezit din leşin, cu o...
