transpire, deşi făcuse multe genuflexiuni tot uitându-se prin diverse cotloane, continua să-şi facă datoria. Prinsese pentru o clipă privirea întrebătoare a lui Hermann şi a dat din cap uşor, a negaţie, lucru care l-a înfuriat pe şef.

— Şi, reluă Hermann dialogul întrerupt, cam ce datorie crezi că-ţi revine în ansamblul acţiunii noastre?

— Nu ştiu, a răspuns Alana, dar ceva mi-aţi destinat voi, altfel nu mă luaţi pe navă.

— Nack zice că a fost o întâmplare, iar eu cred că era mai bine dacă rămâneai pe Pământ.

— Voi nu faceţi nimic din întâmplare. Să nu te aştepţi să te cred.

— Întâmplător, a continuat Hermann, ţi-am găsit o utilizare.

— Întâmplător?

— N-o să mă crezi, dar, până să vin eu pe navă, ai fost doar iubita lui Poe.

— Pe mine mă mulţumeşte calitatea asta.

— Pe mine nu. La momentul potrivit, vei afla ce ai de făcut. Până atunci, trebuie să-i creezi lui Poe atmosfera necesară, ambianţa care să-l facă eficient. .

— N-am nevoie de ordine pentru asta!

— Bine! Am terminat discuţia.

Hermann n-o scotea la capăt cu Alana. Parcă

intenţionat căuta să-l sâcâie şi să-i impună o anumită

imagine a caracterului ei.

Între timp, Dang se liniştise. Avea o condiţie fizică de invidiat. Gravitaţia de pe Nicrom îl făcuse, de-a lungul anilor, extrem de antrenat la eforturi. Acolo, şi dacă ridica mâna se chema că face haltere. Aici, pe navă, gravitaţia artificială era cu puţin sub cea de pe Pământ, dar pentru Dang şi Hermann era floare la ureche. Se părea că nu fac niciun efort, indiferent de intensitatea mişcărilor. Aşa se explica faptul că, deşi bătrânul Dang cotrobăise, într-un

timp scurt, întreaga noastră cabină, nu gâfâia şi nici nu transpirase.

Hermann, văzându-l inactiv, l-a întrebat, de data asta fără a mai face pe misteriosul:

— Cum stăm, bătrâne?

— Sunt curaţi. Bănuiala este neîntemeiată.

— Vezi, dragă? mi s-a adresat Alana de parcă ceilalţi ieşiseră pe coridor, noi suntem buni numai pentru muncă

şi pentru a fi bănuiţi.

— Microfoanele? a întrebat Hermann, fără să arate că

este deranjat de intervenţia Alanei.

— Sunt la locul lor, conform schemei, şi nu s-a umblat la ele.

— Videofonul?

— Normal.

— Teletransmisia?

— Intactă.

— Cablurile?

— Fără semne de derivaţie şi pline de praf.

— Atunci Haupt e un obsedat! I-a înnebunit Stan ăsta.

— Prietenul nostru, Haupt..., i-am comunicat eu cu un ton complice Alanei.

— Pe nava asta, a continuat Alana jocul, cu acelaşi ton, prietenia şi suspiciunea sunt sinonime.

— Gata, gata, v-aţi dat drumul! a intervenit Hermann.

Dacă nu voiam, nu ştiaţi nici ce-am căutat, nici cine a generat această percheziţie.

— Dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, a spus Alana, strâmbaţi-vă şi scoateţi limba către teletransmiţător, ca să

înţeleagă şi Haupt că vă disociaţi de suspiciunile lui la adresa jioastră.

— Hă, hă, hă, a făcut Dang, dovedindu-se sensibil la umorul Alanei.

— Bătrâne..., a început un fel de mustrare Hermann.

— De ce-l admonestaţi? l-a întrerupt Alana. Credeţi că

Haupt vă este mai necesar în continuare decât noi şi vreţi

să-i ocrotiţi sensibilitatea rănită de râsul spontan al acestui domn?

Uite ce „perie“ fină îi trăgea Alana bătrânului Dang ca să-l apere de mustrarea şefului!

Hermann gândea, mijindu-şi puţintel ochii. Alana pusese punctul pe i. Noi, mai exact eu, eram mai necesar în etapa următoare decât Haupt. În eventualitatea unui viitor atac asupra navei, armele lui Haupt nu valorau nimic în comparaţie cu ecranul meu superdens. Evident, dacă reuşeam să-l fac.

— Şi ce-ai vrea, şi-a revenit Hermann din starea dc nemişcare în care-l aruncaseră gândurile, să-l bag pe Haupt în cabina voastră, ba poate şi pe ceilalţi, că nici ei nu-mi sunt aşa de necesari ca Poe, şi să mă apuc să-i supraveghez zi şi noapte, iar pe voi să vă las să zburdaţi pe întreaga navă, să-l anunţaţi pe Grant unde sunteţi şi să-i scoateţi de sub hipnoză pe cei trei...

— Pe cei patru, l-am corectat eu crezând sincer că, în scurta vreme de când era pe navă, Hermann nu apucase să-i cunoască pe hipnotizaţii noştri.

— Pe cei trei, că din unul a scos Haupt sufletul puţin mai înainte.

— Ce vă ziceam? a constatat imperturbabilă Alana, bucăţi de carne numai bune de tocat!

— Nu prea vă impresionează vestea! a comentat Hermann în continuare, privindu-ne extrem de atent, ca să surprindă vreo reacţie de regret.