Am reuşit să respect longitudinea dată. Modulul s-a aşezat destul de lin pe sol şi datorită celor şase paraşute.
Am verificat starea comenzilor şi generatorul. Totul era în regulă. N-aveam de gând să ies afară, deşi ştiam că
atmosfera era ca pe Pământ. Am vrut să mă ridic de pe scaunul antiacceleraţie, dar am simţit că nu pot. O
greutate uriaşă îmi era atârnată de umeri. Nu eram adaptat să rezist unei asemenea atracţii gravitaţionale.
Inima îmi bătea rar şi greu, extremităţile corpului
începuseră să se răcească fiindcă fluxul sanguin nu mai ajungea cu debitul necesar până la ele. Cu un efort de voinţă, am reuşit să manevrez comenzile de conectare a climatizării costumului, pentru a-mi menţine artificial temperatura corpului.
Datorită discuţiilor purtate cu Alana în „3 g“ aveam totuşi un mic antrenament, dar pe Nicrom acesta se dovedea insuficient. Oare Dinks privise ca pe nişte antrenamente şedinţele noastre în doi? Ca să uit de senzaţia că voi muri prin asfixie, am luat instrucţiunile lui Haupt şi am început să citesc prezentarea viitorilor mei pasageri şi şefi:
Hermann – astronaut, şeful armelor pe Niva, 58 de ani, 1,64 metri, 88 kilograme, 20 de ani de zbor galactic. Niva, îmi aduceam eu aminte, fusese o navă de explorare galactică. Condamnat pe viaţă. Motivul: distrugerea populaţiei de pe MX-14, o planetă pitică din Constelaţia Lirei, într-un acces de furie.
Panzer – astronaut, mecanic-şef pe Selena, 60 de ani, 1,78 metri, 75 kilograme, 30 de ani de zbor galactic. De 10
ani pe Nicrom. Condamnat pe viaţă. Motivul: violarea şi uciderea a trei fete de pe Sirius, în urma unei beţii.
Dang – medic, astronaut pe Wertheim, 65 de ani. 1,60
metri, 90 kilograme, 15 ani de zbor galactic. De 20 de ani pe Nicrom. Condamnat pe viaţă. Motivul: experimentarea virusului SF pe umanoizii de pe KD-153.
Sub aceste date, Haupt scrisese: Poe, nu cumva să-i întrebi amănunte!!!
Ce să-i mai întreb când eu abia respiram?! Simţeam că
mă sfârşesc şi mă minunam cum de reuşeau oamenii de pe Nicrom să mai şi muncească.
Am ridicat mâna, parcă avea 60 de kilograme, şi am dat drumul camerei video de control. Am efectuat o panoramare a împrejurimilor. Totul era pustiu. Nu ştiam dacă mai puteam să rezist o oră. Probabil deplasarea pe Nicrom se făcea foarte lent, altfel cei şapte kilometri ar fi fost parcurşi până acum. Am închis ochii. Haupt ştia că
anicromizasem într-un alt punct. Poate era mai bine să mă
distrugă cu laserul lui. Auzi! Laser de mare putere pe o navă de transport. Ce păzeau oare cei de pe Pământ? Cum să dispară un laser de mare putere şi un motor hiperfotonic? Maiorul Gatt putea să-şi dea demisia sau să-şi ceară pensionarea. Şi el, şi toţi ceilalţi de la contrainformaţii.
Am manevrat cu mare greutate ecluza modulului de salvare. Am coborât-o pe sol şi i-am deschis uşile. Dacă
leşinam, să poată intra ei în navă. Era 12,20. La ora asta primeam semnale de pe Cd-101. Dar după cât de ameţit eram, nu aveam nicio şansă să simt dacă se emitea sau nu, dacă emisiunea revenise la 25 de minute sau rămăsese ca ieri, de un minut. După gândurile astea am leşinat. Mi-am revenit, nu ştiu după cât timp, simţind un miros puternic de valeriană. Am deschis ochii şi am constatat că eram întins pe scaunul de comandă. Circuitul video cu exteriorul rămăsese deschis. Am zărit pe ecran un fel de maşină cu şenile. Fără şofer şi fără pasageri.
— Şi-a revenit, a bubuit lingă urechea mea o voce baritonală.
— Cu cine am onoarea? am bâiguit cu o voce slabă, pe care nu mi-o recunoşteam.
— Cu Panzer.
— Parcă a murit în drum spre Nicrom.
— Ăla era prostul de frate-meu! Numai unul ca el putea să se cureţe cu puţin înainte de victoria finală. Lasă asta şi spune doctorului cum te simţi.
— Dacă-i doctor bun vede şi singur.
— Peste zece minute se poate ridica.
Probabil vorbise Dang, dar mie mi s-a părut că era Dinks. Aceeaşi voce catifelată. Aşa că, dacă tot eram bolnav şi-mi puteam permite orice, am încercat să-l trag de limbă:
— Fratele dumitale trăieşte. A condus cu destoinicie întreaga operaţie.
— Nu-i fratele meu. Le cam încurci, băiete! Se vede că
ţi-e rău. E fiul meu şi voi fi mândru de el numai după ce mă voi vedea scăpat de aici.
— Eşti în stare să raţionezi logic?
Întrebarea o pusese o voce de bas, pe care nu o mai auzisem până atunci.
— Cine mă întreabă?
— Hermann.
— Nu-mi dau seama dacă sunt în stare. Ar trebui să
mă supuneţi unui test.
— Ai răbdare, Hermann! Îşi va reveni în zece minute.
Chiar mai puţin. Doar nu vezi pentru prima dată o „reacţie Nicrom“.
— Gura, Dang! Dacă nu plecăm în treizeci de minute, poliţia va fi pe urmele noastre.
