— Cum stau? m-a interogat Hermann după ce a terminat dialogul cu Haupt.

— Şi-au dat duhul.

— Şi Dang?

— Şi el.

— Păcat! Ştia să pună în funcţiune irtronul. Va trebui să răpesc un fizician de undeva. Nu-i nicio problemă! M-am descurcat eu în situaţii mai delicate.

— Erau totuşi oameni. Şi făceaţi parte din aceeaşi echipă.

— Au greşit. S-au lăsat amăgiţi de Dang, care, ai auzit cu urechile tale, se vedea deja împărat al Galaxiei. Ha, ha, ha! Nu puteam să mă las prins ca un iepure de urechi, acum, când am ajuns la un pas de ţintă. Eu am condus operaţiunile, eu am pus la cale evadarea, eu am omorât pentru „Marea Idee“ o groază de oameni pe Nicrom. Eu, eu şi iar eu! Auzi, Poe? EU!

Răcnetul lui Hermann a zguduit pereţii şi l-a încremenit pe Haupt în cadrul uşii.

— Ai adus echipajul?

— Nu sunt pe navă, a răspuns Haupt. Lipsesc şi trei costume-scafandru de exterior.

— Descreieraţii! a răcnit iar Hermann. I-au trimis în explorare. Cred că au mers după urmele modulului.

M-am uitat înfiorat la ceas. Trecuse o oră de când plecasem cu modulul de salvare. Însemna că cei trei depăşiseră cele 30 de minute admise pentru o explorare.

Dang şi Dinks sacrificaseră inutil nişte oameni, deşi ştiau că Hermann îi va duce oricum la irtron. Aşa se explica faptul că, deşi generatorul subliminal funcţiona, Alana nu putuse lua legătura cu cei trei.

M-am dus la tabloul central şi am conectat videofonul cu exteriorul. Trei mogâldeţe se rostogoleau, parcă cu încetinitorul, către navă.

— Haupt, la treabă! Dacă nu-i aducem în următorul sfert de oră, vor muri.

Am sărit peste Nack şi m-am repezit la camera modulului. Pe drum, am anunţat-o telepatic pe Alana de evenimente. Cred că niciodată nu fusese pus mai repede în funcţiune un modul de salvare. Am conectat ecranul magnetic şi ne-am îndreptat cu toată viteză către cei trei.

Haupt se mişca rapid şi cu îndemânare. Deocamdată

colaboram. I-am recuperat urgent. Petros se ţinea încă

bine, dar fetele erau la capătul puterilor. Avuseseră

rachete de deplasare independentă, însă li se terminase combustibilul, întoarcerea pe jos fusese un supliciu.

Petros ne-a spus că Dinks îi aruncase în infern ameninţându-i cu un dezintegrator. Îi trimisese în ecluza de ieşire şi le spusese să se echipeze pentru exterior. Apoi le ordonase să caute în direcţie opusă celei în care o luasem noi. Deci bănuise că la prima ieşire Hermann nu se va îndrepta către locul adevărat, indicat în carneţelul lui Fulton.

Le-am făcut celor trei sumare determinări de nivel radioactiv. Costumele noi îi protejaseră destul de bine, însă depăşiseră totuşi doza admisă. Erau în mare pericol.

Trebuia să le facem o transfuzie totală. Am luat legătura cu nava şi l-am rugat pe Hermann să caute şi să ducă în cabinetul medical toată rezerva de sânge şi plasmă

existente. Mi-a promis că va transmite rugămintea mea Alanei, fiindcă el nu se ocupa de astfel de amănunte.

Am cuplat modulul de salvare de navă şi, cu ajutorul lui Haupt, i-am transportat pe cei trei la cabinetul medical.

Acolo ne aştepta Alana. Fără să schimbăm un cuvânt, ne-am pus pe treabă. Aveam şi sânge destul, şi aparatură

necesară. După trei ore, terminaserăm. M-am uitat la videofonul cabinetului medical. Era pus în funcţiune şi Hermann ne supraveghea cu atenţie. Am apăsat pe butonul de comunicare.

— Am terminat, şefule! Mai mult nu putem face.

— Sunt valizi?

— Cel puţin trei zile nu. Vor fi extrem de slăbiţi de debutul bolii de radiaţii. Să sperăm că vor rezista şi nu va trebui să le facem o altă transfuzie.

— Atunci veniţi aici şi ajutaţi-mă să fac curat în comanda navei!

— Venim, eu şi Haupt. Alana nu poate să vadă

„peisajul“ de acolo.

În drum către comandă, ne-am echipat cu combinezoane de plastic pentru dezactivări şi am aruncat cele trei costume de scafandru în incinerator.

— Hai să scăpăm de ăştia trei, mi-a spus Haupt arătând cu scârbă către foştii lui camarazi.

Am cărat şi am spălat o oră încheiată. Haupt era neaşteptat de docil. Să se fi speriat de violenţa extremă a lui Hermann? Când totul a fost lună, Hermann, care nu catadicsise să pună mâna pe nimic, ne-a spus:

— Ia staţi jos! Avem de discutat.

Ne-am supus.

— Îmi pare rău că lucrurile s-au desfăşurat după acest scenariu nefericit. Nu am nicio vină că Dang şi fiul lui au complotat împotriva mea. Că pe mine soarta m-a ajutat, iar pe ei nu. Era foarte posibil ca azi să mă fi cărat pe mine în camera de incinerare, la ordinul lor. Aşa-i în viaţă!

Câştigă mereu cine-i mai puternic şi cu mai mult noroc!

A tăcut. N-aveam ce să-i răspundem. înţelegeam că

simţea nevoia să se confeseze, că trădarea îl afectase totuşi.

— Cunoaştem cu aproximaţie unde se află tunul cu antimaterie. Nu ştim însă cum să-l luăm de acolo, fără a ne expune radiaţiilor acestei mizerabile planete. Ecranul lui Poe nu ne scoate de data aceasta din necaz. Şi nu putem să stăm prea mult, fiindcă...

Hermann s-a oprit din explicaţii, privindu-mă

cercetător. Deşi ştiam de ce nu-şi permitea un răgaz mai mare, m-am făcut că nu înţeleg. Nu puteam să mă dau de gol că ascultasem pe furate planurile lor murdare.

— N-are importanţă de ce nu putem zăbovi prea mult aici. Ce soluţie propuneţi?

— Cred că ar trebui să coborâm cu nava exact în locul unde se află irtronul, a spus Haupt.

— Tţţţ... M-am gândit şi eu la asta. Câmpul magnetic al motoarelor poate să interfereze cu cel al irtronului şi să-i provoace o fisură. Asta ar echivala cu o sinucidere.

Intervenţia mea a şters de pe faţa lui Hermann raza de speranţă născută la auzul spuselor lui Haupt.

— Fii constructiv, Poe! a spus viitorul stăpân al Galaxiei.