— Parcă aveam nevoie de părerea lui! a mormăit Hermann. Varianta asta am exclus-o imediat ce am auzit-o. Nu-mi pot risca viaţa, acum, când sunt aproape de ţel.

Şi nu pot risca nici viaţa lui Haupt sau a lui Poe, fiindcă

drumul de întoarcere poate să mai ascundă multe surprize.

— Varianta lui Petros nu prezintă riscuri. Zice, a continuat Alana, că motorul suplimentar al navei are o asigurare totală împotriva radioactivităţii lui interioare. De ce n-aţi lua învelişul motorului suplimentar şi n-aţi echipa cu el modulul de salvare? Crede că în două zile voi trei aţi reuşi operaţia.

— Două zile e prea mult, a decretat Hermann.

— Cred că nu avem alternative. Cu cât începem mai repede, cu atât mai bine!

Haupt avea dreptate. Reuşita depindea însă foarte mult de participarea lui Hermann la lucrări. Acesta, strâns cu uşa de evenimente, a pus serios mâna la treabă. Lucra cât trei, căra cât cinci. Şcoala Nicromului cea dură!

Petros nu apreciase corect amploarea lucrărilor. Am reuşit ca în 12 ore să terminăm izolarea radioactivă a modulului de salvare, utilizând plăcile motorului suplimentar al navei. În modul nu mai încăpeau acum cinci persoane, ci numai trei. A doua zi, seara, am plecat în expediţia a treia. Consideram a doua expediţie ieşirea pentru salvarea celor trei. Eram foarte atent la comportarea lui Haupt. Cu o figură impenetrabilă

i-a cerut instrucţiuni de orientare lui Hermann. Iar acesta

i-a citit iar coordonatele din carneţel. Căutam să nu mă

dau de gol, ca să aflu ce urmărea şeful armelor.

Când am ajuns în poziţia primei noastre expediţii, ecranul magnetic superdens nefiind conectat, am putut continua trasarea cercurilor concentrice pe care le începusem data trecută şi pe care nu le terminasem, de frica interferenţei câmpurilor magnetice.

Ne-am rotit în cercuri din ce în ce mai mici, până când Haupt a răbufnit:

— Asta-i! Aici este centrul celui mai mare dintre cercurile descrise de noi.

— Nu se poate! a răcnit Hermann.

— Ascultă, şefule, suport orice batjocură, dar nu când stau la un pupitru de comandă! A zis Poe că asta-i zona unde a început interferenţa câmpurilor? N-ai confirmat chiar dumneata că pe aici trebuie să căutăm? Aici am căutat şi tot aici n-am găsit nimic. Aştept ordine.

Haupt pusese punct discuţiei. Mai apăsat decât îi stătea în obicei, dar avea dreptate. Hermann se aşteptase probabil să găsească o groapă sau un adăpost din care irtronul să ni se ofere vederii şi noi să nu avem decât problema scoaterii lui la lumină.

— Ne întoarcem! a spus Hermann cu o voce de om înfrânt.

Haupt nu a comentat nimic şi s-a conformat. Ajunşi pe navă, ne-am despărţit. Haupt a rămas la comandă, Hermann s-a dus, fără să scoată o vorbă, la el în cabină, iar eu m-am îndreptat spre infirmerie. Conform aşteptărilor, Alana era acolo îngrijindu-i pe cei trei necăjiţi ai expediţiei noastre.

— Cum a fost? m-a întrebat Alana.

— Ne-am dus degeaba! N-am găsit nimic.

— Şi ce facem acum?

— Aşteptăm.

— Fac o ultimă verificare a stării fetelor. Petros o duce mai bine, fiind mai robust. Pun monitoarele pe supraveghere automată şi mergem la noi.

Am plecat către cabină ţinându-ne de mână. Fata slăbise foarte mult, dar avea un curaj şi o forţă psihică

deosebite.

— Să ştii, mi-a transmis Alana telepatic, că s-a dat drumul generatorului hipnotic. Pentru Cris, Petros şi Fania nu are nicio importanţă dacă merge generatorul său nu, fiindcă ei sunt, oricum, imobilizaţi în paturi.

— Pentru noi, cu atât mai puţin. Ştiu toţi că asupra noastră generatorul nu are influenţă.

— Mai rămân Haupt şi Hermann. Crezi că îşi dispută

întâietatea?

Întrebarea Alanei m-a pus pe gânduri. Haupt nu era prea curajos şi mai era şi singur. Iar lui Hermann nu-i veniseră de hac nici trei deodată.

— Eu zic să ne odihnim puţin, fiindcă încordarea în care am trăit în ultimele zile, ca şi coşmarul acela cu trei cadavre m-au doborât. Parcă am nisip în ochi.

— Mâine ai program greu?

Alana revenise la dialogul „în clar“ imediat ce am intrat în cabină.

— Nu s-a stabilit nimic. Dacă au nevoie de mine, mă

vor chema. Tu cum te mai simţi?

— Nu grozav. Am scăpat însă de ameninţarea aceea permanentă care se numea Dang. Acum Hermann este singur şi mult prea preocupat de împărăţia galactică.

— Aşa s-o crezi tu, puicuţo!

În uşă apăruse Hermann. Un zâmbet oribil i se lăţea pe faţă.

— Nu vă preocupă împărăţia? M-am înşelat oare?

Alana avea un sânge rece demn de invidiat. Nu era deloc speriată de perspectiva pe care i-o oferea zâmbetul

„şefului“.

— Toate la rândul lor, fetiţo! La ora asta, mă preocupi mai mult decât împărăţia.

— Poe, îmi transmise telepatic Alana, să nu te bagi! Nu-mi va face nimic. Mă pregătesc pentru „întâlnirea“ asta dc

când au venit de pe Nicrom. Fetele de pe Sirius fac dragoste numai dacă vor ele.

Hermann a făcut un pas către Alana. M-am aşezat între ci.

— Nu face pe viteazul, băiete! Am nevoie de tine la întoarcere, aşa că mi-ar părea rău să te pocnesc.

— Pe asta mă şi bazez. Fără mine nu treci de centura de asteroizi şi de cea de radiaţii.

— Te crezi indispensabil?

— Mă priveşte, dar s-o laşi în pace pe Alana.