— Gata! ne-a anunţat satisfăcut Hermann. Îi dau drumul...

Vâjâitul propriu pornirii generatorului nu s-a auzit însă. Hermann a mai făcut câteva manevre, dar generatorul se încăpăţâna să nu pornească.

— M-a păcălit?!

„Marele dur“ era stupefiat.

— Ai văzut? Haupt ţi-a tras clapa! Dacă păţeai asta în centura de radiaţii ne omorai pe toţi şi rămânea Galaxia fără stăpân.

Alana punea parcă sare pe rană. Lui Hermann i se albiseră degetele din cauza forţei cu care îşi strângea pumnii.

— Taci! Taci, că sunt în stare să vă sucesc gâtul la amândoi!

Şeful era turbat. Strângea în mâini speteaza scaunului şi aceasta începuse să se îndoaie. Mă încordasem ca un arc, pregătit să-l înfrunt.

— Cap îţi trebuie, Hermann, nu forţă brută şi nervi nestăpâniţi! Respectă-te!

După ce-l luase cu frumosul, acum Alana îl irita.

— Gura! Dacă mai spui ceva...

— Ascultă, brută bătrână, ţi-a mers cu ceilalţi, dar acum o să ţi se înfunde!

M-am băgat în discuţie ca să-i abat furia către mine.

Hermann a ţâşnit. Era mai rapid decât îmi imaginasem, aşa că am încasat, tangenţial, e drept, din cauza eschivei mele prea lente, o lovitură în coaste dată cu vârfurile degetelor. Le-am văzut cum veneau, boante şi aproape egale, dovedind un prelung exerciţiu.

I-am aplicat o lovitură scurtă peste gleznă, dar n-am apucat să-i ating ceafa cu cotul. Se ferise cu o iuţeală de

neînchipuit. Lovitura de la gleznă îl dezechilibrase, aşa că

am câştigat timp să-mi revin într-o poziţie de aşteptare.

— Cu capul, Hermann, nu cu pumnul! s-a auzit vocea Alanei. Îţi spun eu cum să pui generatorul în funcţiune!

Am rămas cu gura căscată, aşa că lovitura trimisă de Hermann m-a găsit descoperit. Cred, totuşi, că la auzul spuselor fetei atenuase cât putuse forţa loviturii. Cu toate astea, dinţii mi-au clănţănit zdravăn şi m-am întins cât eram de lung lângă perete. Ce-o apucase pe Alana? Mă

trăda?

— Spune! a ordonat Hermann.

Alana s-a îndreptat graţioasă către mine, mi-a ridicat mâna stângă şi mi-a scos brăţara, spunând:

— Puneţi-o pe mâna stângă sau pe dreapta şi reia manevrele de la generatorul de ecran.

Eram stupefiat. Dacă Hermann pornea generatorul folosind „reţeta“ dată de Alana eram ca şi morţi. Amândoi.

Hermann nu era omul recunoştinţei fără margini. El era eficient. Îşi atingea scopul, elimina balastul.

Hermann şi-a pus febril brăţara şi a reluat manevrele de punere în funcţiune a generatorului de ecran. Vâjâitul caracteristic m-a anunţat că reuşise. Nu-i vedeam faţa, dar îi auzeam clar gâlgâitul de mulţumire în cele ce spunea:

— Alana, m-ai îndatorat până la moarte! Putem pleca de pe planeta asta blestemată. Putem remorca mâine irtronul şi tot mâine să ne luăm zborul. Mai avem o săptămână avans faţă de nava „mască“. Alana, îţi promit...

Dar vorbele s-au oprit, lăsând locul unor sunete dubioase. Alana nu se mişcase de lângă mine, dar pe faţa ei puteam citi că spectacolul la care privea nu era prea plăcut. M-am ridicat cu greu şi am reuşit să-l văd pe Hermann cu un cap roşu, ca o bilă, prăbuşindu-se către podea. Am simţit o slăbiciune puternică şi ameţeli... Aşa murise Hector... aşa murise Panzer... aşa...

— Brăţara! am bâiguit şi m-am prăbuşit pe podeaua modulului de salvare, înainte ca Alana să mă poată

sprijini.

CAPITOLUL 11

Stăteam întins pe patul din cabină şi mă gândeam.

Câtă bucurie că mai puteam să fac operaţia asta, după

câte şocuri suferisem. La ce mă gândeam? Păi, n-aveam la ce? Singurul lucru clar era că mai trăiam. Cum ajunsesem în cabină? Unde era Alana? Cum o să plecăm de pe 1032-F.C.? De ce era întuneric? De câtă vreme stăteam oare culcat? Murise cu adevărat Hermann, sau din cauza loviturii încasate avusesem halucinaţii?

Gândul că poate Hermann trăieşte şi o chinuie pe Alana m-a făcut să sar din pat şi să întind mâna către întrerupător.

— Stai! Stai liniştit! am auzit vocea Alanei, calmă şi învăluitoare. Mâna ei uşoară ca un fulg m-a împins înapoi în pat.

O lumină palidă scălda cabina, suficientă ca să o văd pe Alana lângă mine, ghemuită pe un scăunel.

— Tu m-ai adus în cabină?

— Nu te agita, Poe! Ai suferit un şoc din cauza loviturii primite. Nu trebuie să te agiţi, aşa a spus medicul.

— Sunt ca un taur, am reluat eu vechea lozincă a doctorului Bingsley. Dar... Ce medic, dragă?! Doar sunt amândoi dincolo de centura de asteroizi. Apropo...

Hermann a murit?

— Poe, dragă, linişteşte-te! Nu vezi că sari de la o idee la alta? Te rog!

Rugămintea Alanei m-a cufundat într-o stare de somnolenţă. Parcă prea la comandă, ca să fie numai rugămintea ei cauza.

Am mai deschis de câteva ori ochii, am mai moţăit conviningându-mă, atunci când „funcţionam“ cât de cât, că taurul lui Bingsley era în suferinţă. Până într-o zi când...

— Ce face?

Vocea era a lui Grant. Nu aveam niciun fel de dubiu în legătură cu asta, dar nutream îndoieli serioase în ce priveşte sănătatea mea. Precis aveam halucinaţii.

— Mai bine!

Vocea care răspunsese era a Alanei. Cum? Stătea de vorbă cu Grant? Ori visam, ori... Am deschis ochii. Mai întâi puţin şi apoi de tot, ca să mă conving că nu visez. În faţa mea stătea Grant, mare, cărunt, încruntat şi bun, aşa cum îl ştiam dintotdeauna.

— Ai făcut ochi? m-a întrebat cu vocea lui caldă, cea care pe nava Star mă făcea să uit că sunt un copil găsit

— Grant! Doar n-ai picat din cer, omule!