— Nu mă auzi. Comunicăm telepatic pe suportul undelor generatorului de imagini subliminal. Abia acum am reuşit să mă acordez pe frecvenţa ta de gândire. Mă
antrenez la asta de când ai venit de pe Nicrom.
— Adică poţi comunica cu oricine de pe navă? m-am mirat eu, negăsind altceva mai inteligent de transmis.
— Nu, dragule. Pot comunica numai cu cei care recepţionează undele subliminale. Şi tu eşti unul dintre aceia, deşi ele nu au nicio influenţă asupra ta.
— Şi ceilalţi?
— Petros, Fania şi Cris comunică prin intermediul meu.
Ceilalţi de pe navă sunt dotaţi cu circuite antisubliminale, ştii tu, plăcuţele acelea albastre de pe combinezon...
— Alana, eşti mereu o surpriză şi o enigmă. Mai întâi supravegherea video, acum comunicarea telepatică. Ce va urma oare?
— Lasă, Poe, admiraţia şi vezi să nu te dai de gol că
putem comunica! I-am instruit serios pe cei trei ca să nu se trădeze că sunt în afara hipnozei.
— Cum luăm legătura? Nu de alta, dar o să am un program foarte încărcat de lucru şi-o să fim mai mult despărţiţi.
— Spui de mai multe ori, în gând bineînţeles, numele meu. Dar te sfătuiesc ca, în afară de Petros, să nu iei legătura cu nimeni. Este mai bine.
— De ce? Oricum, legătura o vom lua prin tine. Parcă
aşa ziceai.
— Ai dreptate. Însă acum, când vorbesc cu tine, ceilalţi nu pot comunica nimic între ei. Aşa că...
— Eşti ca un telefon ocupat?
— Îţi arde de glume! Mai bine acordează circuitul de recunoaştere aşa cum te-am sfătuit mai înainte.
— Am înţeles. Abia aştept să vin în cabină, să stăm în pat şi să discutăm fără să fim auziţi. Avem multe să ne spunem.
— Spor la treabă.
— Pa!
— Şi fii atent. Nu cumva să uiţi că am aflat esenţa
,,Marii Idei“ în mod subversiv. Ei nu ştiu asta. Deci, mare atenţie!
Am trecut la treabă. M-am aşezat în aşa fel încât curioşii care-mi supravegheau activitatea să nu vadă clar unde lucram. Mi-am montat două aparate de măsură:
unul pentru biocurenţii mâinii stângi şi unul pentru circuitul de recunoaştere. Ca să nu se observe că ecranul unuia era conectat la mâna mea stângă, am făcut o legătură intermediară pe maneta de comandă a amplitudinii oscilaţiilor câmpului magnetic al ecranului.
Apoi am ţinut mâna pe manetă şi am început reglajul.
Curios! Semnalul pentru mâna dreaptă era total diferit de cel dat de mâna stingă, care se remarca în primul rând printr-o intensitate neobişnuită. Ceva nu era în ordine, dar nu aveam timp să stau şi să despic firul în patru. Când semnalele au devenit identice pe ecranele aparatelor, am conectat memoria circuitului de recunoaştere şi le-am înregistrat. Testul cu mâna dreaptă nu a declanşat pornirea generatorului de ecran, în timp ce mâna stângă a pornit instalaţia instantaneu. Eram gata. M-am uitat la ceas. Vremea trecuse. Era ora 19,30. Puteam să mă
opresc. Cum Petros nu se vedea a fi pe aproape, am plecat fără să-l mai caut. Nu înainte de a desface montajul de acordare şi a lega altfel conductorii. Paza bună trece primejdia rea!
În cabină, Alana stătea pe pat. Alături, Dang îi făcea nişte teste noi.
— Salut, doctore! – i-am aruncat din uşa băii.
Dang nu m-a băgat în seamă. Alana mi-a aruncat o privire suferindă. Mi-am făcut rapid duşul, m-am învelit în halat şi am comandat ceva de mâncare. N-am întrebat-o pe Alana ce vrea să mănânce, fiindcă o vedeam, sau o simţeam, foarte concentrată sub masca de suferinţă pe care o arbora.
Fripturile au apărut repede pe poliţa liftului. Lângă ele, două calupuri mici de brânză şi două mere. De băut nu luasem nimic. Am pus totul pe două tăvi. Manevram aparent nepăsător butoanele sălii de mese, dar eram foarte atent la orice semnal care-mi putea veni de la Alana.
— Ce tot te fâţâi, băiatule? m-a admonestat Dang. Stai o dată liniştit şi mănâncă! Mă deranjezi şi oboseşti pacienta.
— Să-mi fi spus asta când am intrat. Chiar şi în loc de bună seara. Dacă nu m-aţi băgat în seamă, am zis că aşa trebuie să fac. Ce-i bun pentru mine, merge şi pentru alţii care...
— Gata, linişte!
— Vă deranjez dacă tac, vă deranjez şi dacă vorbesc.
Postura de medic nu vă dă dreptul să faceţi aici pe stăpânul!
— Poe!
Alana intervenise cu o voce slabă. Dar autoritatea ei era mult mai puternică decât vocea, aşa că am tăcut. Dang mă
privea cu o oarecare derută instalată pe faţa-i zbârcită, fiindcă nu mă ştia nici vorbăreţ, nici certăreţ.
— Stai liniştit până termină!
