— Că altfel stăteam eu în pat acuma şi vă făcea altcineva ecranul.
— Măcar de l-ai face, că m-am săturat să mă tot ameninţi cu el.
— Dacă nu m-a lovit Poe, atunci cum naiba am ajuns cu capul în cutia aia rotitoare?
— Ţi-ai pierdut echilibrul când i-ai repezit un pumn.
Am simţit atunci o mică ameţeală, semn că primeam iar veşti. M-am aşezat pe un scaun ca să nu-mi pierd echilibrul. Nu mă mai interesau cei din jur, fiindcă de data asta semnalale depăşiseră intensitatea normală şi mă
obligau parcă să-mi controlez reacţiile vitale. Adică trebuia să-mi impun să respir, să-mi reglez ritmul cardiac.
Creierul meu era invadat de nişte date pe care nu le puteam sintetiza, dar care-mi deranjau reflexele necondiţionate. Mi-am revenit după un timp pe care nu puteam să-l precizez că durată. Eram întins pe pat, cu Alana lângă mine. În cabină nu mai era nimeni.
— Unde s-au dus? am întrebat-o pe fată cu un glas destul de sigur.
— Să-l oblojească pe Dang, deşi nu pare necesar, fiindcă ne-a părăsit pe propriile-i picioare.
— Ce-au mai zis?
— Nimic. S-au speriat de felul cum arătai şi au plecat.
— Dang n-a catadicsit să mă consulte?
— Era prea preocupat de sănătatea proprie. Iar pentru tine nu are prea multă afecţiune de când l-ai dat cu capul de „3 g“.
— Ştie?
— Mai mult intuieşte. Ţi-ai revenit?
— Cred că mă pot scula în capul oaselor.
După ce m-am instalat pe marginea patului, am întrebat-o pe Alana:
— Cum de te-ai sculat din pat?
— Cu un mic efort de voinţă. De-abia puteai respira şi a trebuit să ţi se pună mască cu oxigen.
Obiectul stătea, într-adevăr, pe noptieră.
— Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva la nicio „emisie“ de până acum. Nici când a murit Hector n-am avut senzaţia că nu pot respira şi c-o să mi se oprească inima.
— Hai să ne culcăm! E târziu, am trecut prin multe şi mâine trebuie să-ţi continui treaba. Hermann mi-a atras atenţia că nu-ţi va acorda nicio clipă de răgaz până nu-i termini ecranul.
— M-a lăsat leşinat. De unde ştia c-o să-mi revin?
— De la mine. I-am dat asigurările necesare că starea ta este trecătoare. M-au susţinut Nack şi Dinks.
— Haupt nu?
— Haupt a fugit la comandă ca să vadă de unde se emite.
— Păi nu ştie?! De pe Cd-101, doar au mai măsurat o dată.
— Verifică şi răsverifică. Sunt foarte suspicioşi. Hai să
ne culcăm!
Ne-am întins în paturile noastre şi, după un timp, „am auzit“ vocea fetei. E un fel de a zice „am auzit“, fiindcă
dialogam iar telepatic. Eram atât de zdruncinat că uitasem de posibilitatea asta de comunicare prin care îi puteam ocoli pe cerberii ce ne supravegheau şi-n somn.
— Să stai cu ochii închişi, Poe, ca să nu ne dăm de gol.
Fania şi Cris sunt în cabina bătrânilor. Se pare că detenţia le-a mărit apetitul sexual. Săracele fete! Mi-au transmis asta puţin mai înainte.
— Nu pot face nimic, nu?
— Ce să facă? Ele îşi joacă rolul de hipnotizate, aşa că
ascultă orbeşte ce li se spune, fie că le convine, fie că nu.
— Şi Surbarcan?
— El a greşit. Şi-a spus părerea într-o situaţie, cu Haupt de faţă, semnalând prin aceasta ieşirea de sub hipnoză subliminală. Asta l-a costat viaţa. Spre lauda lui, nu m-a dat de gol, dar a determinat sporirea mijloacelor de supraveghere, montarea în „3 g“ a unor emiţătoare speciale, înregistrarea tuturor convorbirilor noastre şi filmarea permanentă, percheziţia făcută de Dang...
— Apropo de percheziţie. Cum de-ai ştiut că va urma?
— Am avut noroc. Haupt i-a sugerat-o lui Hermann când Fania era de faţă. Ea m-a anunţat.
