tratamentului subliminal, îi cunoşteam pe răpitori, fiindcă

instituisem supraveghere totală asupra casei tale, dar astea toate erau aspecte colaterale. Scopul final nu-l înţelegeam. Şi cel mai mult ne-a derutat moartea lui Hector.

— Bietul Hector... Ori de cile ori îmi aminteam de nefericitul meu prieten, nu puteam să pronunţ decât aceste două cuvinte, după care mi se punea un nod în gât.

— Am prevăzut că-l vor contacta după însuşirea casetelor. Ca să nu se ferească de noi, l-am transferat la Centrul de Fizică Aplicată şi am făcut mare vâlvă pe chestia asta...

— Dinks şi Stan n-au avut cum să afle, fiindcă Hector a murit în aceeaşi zi.

— Dă-mi voie să te contrazic, a spus Grant. Cineva din Centrul de Supraveghere Astronautică îi ţinea la curent cu tot ce se petrecea în jurul lui Hector. Cea mai bună

dovadă: cine îi informase că Hector se pricepea la ecrane superdense?

Cum de nu-mi dădusem seama! Sigur că da. Dacă

oricine ar şti cu ce ne ocupăm noi la Centrul de Supraveghere Astronautică ne-am putea desfiinţa liniştiţi.

Grant avea dreptate.

— Ştiţi cine-i ţinea la curent?

— Când am plecat încoace, aveam câțiva suspecţi. Până

acum, cred că Gatt a pus mâna pe informator. Vom afla la întoarcere. Dar să revenim. Spuneam că cea mai mare încurcătură ne-a provocat-o moartea lui Hector. Îţi dai seama, chiar în ziua când furase casetele şi ne aşteptam

să se mai lămurească câteva din întrebările pe care ni le puneam. Tu faci un şoc şi două luni se bate pasul pe loc.

În afara ta, altul mai indicat nu exista, aşa că am făcut mare gălăgie cu ,,crima“ pe care ai comis-o şi cu boala pe care o aveai, ca să îndepărtăm ideea că am bănui ceva şi să fim siguri că nu te vor răpi imediat după externare. Ba am falsificat şi datele medicale ale lui Hector, afirmând că

nu se vedeau urme ale tratamentului subliminal, ca să se creadă că şi în cazul tău acest tratament va dura tot aşa de mult ca şi la Hector. Ştii şi tu însă că bandiţii şi-au pierdut răbdarea. Erau grăbiţi, fiindcă se apropia data decolării navei spre Nicrom.

— Totuşi, m-am băgat eu în vorbă, aici s-a strecurat o greşeală de calcul. În momentul în care mi-aţi dat ,,voie“

să fur casetele, trebuia să ştiţi că vor încerca să mă

răpească, sau cel puţin să mă contacteze.

— Ai dreptate. Însă atunci nu făcusem legătura între nava de transport şi bandiţi.

— Cum aşa?

— Echipajul navei de transport nu era format din Stan, Dinks, Haupt şi Nack. „Discuţiile“ cu Nîcromul le purtase numai Panzer, care era cu adevărat membru al echipajului. Nu am dat prea multă importanţă acestui dialog, deoarece ştiam că fratele lui se afla pe Nicrom.

Ne-am mulţumit să le înregistrăm. Ulterior, din păcate după ce v-au răpit, le-am decodificat şi am aflat de „Marea Idee“.

— Deci, în prima fază, nu ştiaţi ce vor să facă cu casetele.

— Exact. Bănuiam că vor să le utilizeze în scopuri militare. N-am bănuit că organizaseră o evadare de pe Nicrom decât după ce am identificat persoanele ce participaseră la răpirea voastră, studiind filmul camerelor de supraveghere.

— Când a fost asta? a întrebat Alana.

— A doua zi după răpire. Eu am plecat cu Mae şi te-am lăsat cu Alana. Nici prin gând nu-mi trecuse că vor

organiza răpirea chiar atunci, fîindcă bănuiam că aveau nevoie de Poe valid, pe când el vorbea incoerent, îşi pierdea cunoştinţa, într-un cuvânt era inapt. Nu aveam niciun dubiu că şi ei cunoşteau aceste detalii.

— Logica nu merge chiar la toate, a zâmbit doctorul.

— Mai ales, a intervenit Alana, când este vorba să

prevadă reacţiile oamenilor la acelaşi stimul.

— Când mi s-a anunţat răpirea, am înlemnit..., a vrut să continue Grant, dar l-am întrerupt:

— Un moment, un moment. Să nu trecem peste evenimente. Ai spus că domiciliul meu era supravegheat total. Logic era să ştii de răpire imediat.

I-am tras un zâmbet doctorului Bingsley, care scosese un şuierat admirativ la auzul obiecţiunii mele.

— Greşeala îmi aparţine, a spus Grant ridicând mâinile în semn de recunoaştere. Când am spus răpire te-ai gândit la scoaterea din casă, iar eu m-am referit la decolarea navei. Noi contam pe răpirea de acasă şi am fost la post.

Adică i-am văzut pe răpitori, toată noaptea am lucrat la identificarea lor şi la completarea dosarelor, concomitent cu urmărirea lor. Însă aici a intervenit o mică inexactitate, care avea să ne facă necazuri. Dinks, Haupt, Stan şi Nack

– împreună cu voi doi – au mers la hotelul astronauţilor galactici. Era seară şi toată lumea trebuia să se odihnească. Am pus totuşi clădirea sub strictă observaţie.

Dimineaţa ne-am interesat de pasagerii noştri şi am aflat cu stupoare că, în camerele lor, paturile erau neatinse.

Din hotel nu plecase decât un singur astronaut, iar de pe rachetodrom decolase o singură navă în cursa obişnuită

Pământ—Nicrom. Dinks trebuia să se îmbarce la ora 9,00, pe o navă galactică în direcţia Vega. Noaptea, formasem în mare grabă un echipaj cu oameni de-ai noştri şi

„garnisisem“ cu ei nava respectivă.

— Bineînţeles că nava n-a mai decolat, am concluzionat eu din vârful patului.

— Aşa a fost, a confirmat Grant.

— Şi bineînţeles că singurul astronaut care a părăsit în noaptea aceea hotelul a fost Panzer.

— Ai ghicit, a răspuns răbdător colonelul.

— Şi noi? Noi şi cei patru din bandă? Ne-am transferat pe navă într-un mod miraculos?

— Nici vorbă. Voi aţi fost „bagajele“ lui Panzer. Cine să

bănuiască asta? Un astronaut care nu are nimic comun cu operaţia ,,Ni“...

— Ni“ de la Nicrom?

— Exact. Deci, un astronaut, Panzer, persoană neutră