niciun motiv, fapt care l-a îngrijorat vădit pe Bingsley. Din străfundurile minţii răbufneau emoţii de mult ascunse, ce se clarificau, rupându-se aidoma ceţei de dimineaţă sub razele soarelui. Bătrânul acesta care venea încet spre mine, privindu-mă cu ochii strălucitori, plini de o mare bucurie, era... era...

— Poe!

Glasul bătrânului, amplificat parcă de pereţii cabinei, mi-a fărâmat ultima ezitare:

— TATĂ!

CAPITOLUL 12

În sala de transfer, cu pereţii de culoare stacojie, care, în contrast cu aparatura cromată, creau o atmosferă

agitată, oamenii se mişcau încet, cu gesturi măsurate, aproape sacadate. Un privitor dinafară ar fi avut în mod sigur senzaţia că asistă la un ritual. Ziua aceasta era esenţială pentru viaţa micii comunităţi de pe PLANETĂ.

Murea conducătorul, omul care ştia totul despre civilizaţia lor, omul care crease tot ce era mai bun, mai util, mai frumos pe PLANETĂ, omul care inventase TRANSFERUL, garanţia dezvoltării rapide a civilizaţiei pe PLANETĂ.

Pe fotoliul cu traductori neuronici stătea un bătrân. I se vedeau venele groase şi violacee răsucite sub pielea uscată

a mâinilor şi a tâmplelor. Nu se clintea. Deşi nu murise încă, părea dus, pierit. În camera aceea, unde totul se mişca, de la aparatele de măsură şi control la oameni, imobilismul bătrânului sugera trecerea în nefiinţă.

Un glisant vacuumatic se deschise şi în cadrul lui îşi făcu apariţia un bărbat solid, cu un torace bombat, ca de gorilă, şi cu un cap asemănător. O frunte îngustă, plină cu riduri, un nas lătăreţ cu orificiile aruncate către colţurile gurii cu buze groase şi răsfrânte. Ţinuta lui era însă

elegantă, iar marşul avea chiar distincţie.

Bătrânul Io deschise încet ochii. Sesizase intrarea bărbatului, după zgomotul aproape imperceptibil al supapelor de vid.

— Bună, Haar, se auzi vocea slabă. Gata?

— Gata! S-a terminat acordul de frecvenţă şi de amplitudine. S-a determinat defazajul fiecărei gene faţă de etaloane.

— Calculatorul?

— A stocat toate informaţiile,

— Pe câte canale?

— Pe un canal de lucru, pus în contact direct cu robotul de urmărire, pe canalul de siguranţă şi pe canalul de memorare.

— Perfect!

Bătrânul se ridică cu destulă vioiciune din fotoliul cu traductori neuronici. Făcu câțiva paşi prin încăpere, ca pentru a se dezmorţi, apoi se opri în faţa unui display şi întrebă:

— Ce se aude cu radiolocarea lui Poe?

— Nimic nou, se grăbi Haar să informeze.

— Te bucuri? întrebă încet bătrânul.

— Sincer să fiu, da, spuse omul cu torace de gorilă.

— Eşti crud, Haar!

— Mai bine aşa decât mincinos.

— Poate că ai dreptate...

Şoapta bătrânului Io fu acoperită de un semnal sonor muzical:

— Contactul a fost stabilit. Poftiţi în camera de operare.

Anunţul se reflecta diferit pe feţele celor doi bărbaţi. Io era fericit, agitat, febril. Haar se posomorâse brusc şi strângea din dinţi, umflându-şi intermitent fălcile puternice, cu musculatura foarte dezvoltată.

Sprijinit de Haar care, în ciuda supărării, manifesta un respect deosebit faţă de bătrân, cei doi intrară într-o cameră în care un perete întreg era dominat de harta cerului. Un punct luminos pulsa pe enormul ecran. Pline de speranţă, privirile bătrânului Io se agăţară de acest

punct luminos. Toată puterea lui de concentrare se mutase parcă în ochi. Tremura de încordare, determinând îngrijorarea celor de faţă. Cel mai îngrijorat era Haar. Puse o mână mare şi păroasă, cu un gest plin de gingăşie, pe umerii bătrânului, conducîndu-l spre un fotoliu. Ca în transă, Io se supuse. Nu scăpa din ochi ecranul.

— Vreau durata exactă a răspunsului, se auzi vocea lui lo, alta decât cea de până acum, metalică, dură, vocea unui om obişnuit să conducă.

— 10,27 minute.

— Cât a durat contactul?

— Trei minute după depistare.

— Puţin!

— Este neantrenat. Acesta-i timpul minim pentru un subiect fără pregătire.

— Şansa de reluare a contactului?

— 98,72% arată robotul de radiolocaţie.

— Conectaţi şi robotul de pe satelit. Ca să nu intervină

perturbaţii în atmosferă şi să pierdem zona!

— Câtă vreme poartă baza de undă, nu-l putem scăpa.

A fost greu să găsim locul.

În tăcerea care se lăsase, se auzea numai respiraţia grea a bătrânului. Toţi doreau să afle locul, dar respectul faţă de conducătorul lor era mai mare decât curiozitatea.

El trebuia să întrebe şi să afle primul. Poe era doar fiul său.

— Coordonatele devin din acest moment secret planetar.

Hotărârea bătrânului Io produse stupefacţie.

Primul care rupse tăcerea fu Haar.