— Îmi trebuie piesele astea. După-amiază, cel mai târziu!
— La ordin, şefule!
— Mă duc să mănânc şi la ora 15,00 să le am.
Descurcaţi-vă!
Am ieşit din cabina de comandă, urmărit de privirile duşmănoase ale celor trei. Nu le convenea faptul că-i ameninţasem, dar frica era mai mare decât orgoliul. Ştiam că m-au trecut la index şi că mi-o vor plăti cu prima ocazie.
În cabina noastră, Alana stătea în pat şi citea.
— Cum te simţi?
— Sunt tot mai slăbită. Cred că emoţiile de ieri mi-au agravat boala.
— Aşa-i pe o navă de aventurieri ca asta.
— Nu uita că, pentru lumea dinafară, între noi şi ei nu există nicio diferenţă, atâta vreme cât am acceptat să
lucrăm pentru „Marea Idee“.
— Măcar dacă am şti pentru ce lucrăm. Ni se tot flutură
pe la nas cuvintele astea pompoase, dar cunoaştem tot atâta despre ele cât şi fraţii noştri de pe Pământ.
— O să ni se spună, fii sigur! Cum a mers azi?
— Bine. Generatorul poate proteja nava. Are suficientă
rezervă de putere. Vom avea însă necazuri cu radiaţiile gamma.
— Cred că se aşteaptă la vreun atac, dacă asigură astfel nava.
Am tăcut, nedorind să comentez afirmaţia Alanei. A făcut-o însă altcineva:
— Nu-i vorba de niciun atac. Dacă numai asta ar fi problema, ar fi foarte simplu. Nava noastră este dotată cu arme ca un cuirasat galactic.
Cel ce se băgase în vorbă era Hermann, care asistase, neauzit de noi, stând rezemat de tocul uşii, la ultima parte a dialogului.
— Chiar aşa! am completat eu încercând să-mi ascund surpriza neplăcută. Dacă era vorba de un atac, nu aveam nevoie de o componentă deviatoare de radiaţii gamma.
Hermann s-a întors către coridor şi a făcut un semn cu capul. În cabină au intrat Nack şi Haupt, fără să ne salute.
— Îi dăm drumul, şefule?
— La treabă, i-a îndemnat Hermann.
Cei doi au început să cotrobăie sistematic prin încăpere. Căutau ceva. M-am uitat la Alana. Nu părea înspăimântată. Încerca să se ridice din pat, dar puterile nu o ajutau. M-am repezit şi am susţinut-o.
— Vreau să stau pe scaun, Poe.
I-am îndeplinit dorinţa, sub privirile atente ale lui Hermann.
— De unde ştii că vă vom percheziţiona şi corporal, domnişoară?
— Nu ştiam. Dar vreau să ocup un spaţiu cât mai mic, ca să nu-i incomodez.
Alana a arătat cu bărbia către Nack şi Haupt, care căutau de zor.
— Cred că glumeşti, şefule, cu percheziţia corporală.
— Nici vorbă. Ori vă dezbrăcaţi de bunăvoie, ori îi spun lui Dinks să dea drumul la anihilarea motorie. Alegeţi!
M-am uitat la Alana. Aceasta începuse să-şi dea jos combinezonul. Am înţeles. Prefera să se dezbrace singură
decât să-i permită lui Hermann să o atingă, sub pretextul percheziţiei. Am început şi eu să mă dezbrac.
— Cel puţin, spuneţi-ne ce căutaţi!
— La sfârşit.
Stăteam dezbrăcaţi complet în faţa celor trei. Alana se uita în jos, dar trupul ei strălucea, impunând respect chiar şi lui Hermann, căruia îi îngheţase în colţul gurii un început de zâmbet batjocoritor. Ne-au căutat prin haine, după care ne-am îmbrăcat. Percheziţia continua. Au ridicat saltelele, au ciocănit pereţii, au adus un detector de microprocesoare. Pe măsura trecerii timpului, erau tot mai dezamăgiţi.
— Cum stăm?
Întrebarea lui Hermann era inutilă.
— Sunt curaţi.