în scenariul derulat până atunci, pleacă în cursa lui obişnuită cu nava care, de ani de zile, cară metale şi minereuri rare. Bagajele astronauţilor sunt aduse la navă

pe un alt traseu, cu cinci ore înaintea decolării. Cine să le bage în seamă, când toţi ochii erau îndreptaţi spre camerele închiriate de Stan şi Dinks, în aşteptarea deschiderii uşilor şi a continuării acţiunii întrerupte de venirea nopţii?! Iar nava suspectată era alta, cea comandată.

— Genial de simplu! a constatat Alana.

— Asta ne-a şi derutat. Firescul planului lor nu se potrivea cu eforturile, bine susţinute tehnic, de a pune mâna pe tine.

— Nu era Nack în stare de atâta fineţe în gândire deşi, pe navă, lui i s-au reproşat greşelile acţiunilor de pe Pământ.

— Ce greşeli? m-a întrebat Grant.

— Prima – că n-a aflat de supravegherea antifurt cu ionizare. A doua – că n-a ştiut că Hector era autorul ideii ecranului magnetic superdens, dar că de construcţie şi experimentare m-am ocupat eu, deci că asupra mea trebuia să-şi îndrepte atenţia, nu să-şi piardă vremea şi să-şi rişte pielea pentru a răpi un „nepriceput“, compromiţând astfel

din start acţiunea.

— Când am început să ne dăm seama că Hector era vizat, nu aveam de unde să ştim ce i se va cere să facă. În ziua în care am aflat că ecranele magnetice superdense

reprezentau obiectivul operaţiei, Hector a murit în mod misterios şi noi am recuperat casetele, pentru a-i determina să o ia de la început.

— Aţi premeditat deci includerea mea în sfera de interes a bandei lui Stan.

— Eu n-am vrut asta, dar mi s-a ordonat.

— Altădată am să cred în presimţiri. Făceam un duş

înaintea celei de a doua întâlniri cu Alana, imediat după ce tu şi Gatt m-aţi lăsat în pace şi am avut intuiţia unui scenariu în care aveam un rol. Senzaţia mi s-a accentuat când m-am dus de bunăvoie, fără programare, la doctor.

El susţinea că n-am nimic, deşi nu cred să nu fi apărut ceva pe monitoarele lui.

— Mă bănuieşti inutil, Poe, eu am jucat mereu cinstit în povestea asta! s-a bosumflat doctorul.

— Confirm, a spus Grant, îndesându-şi nelipsita lui pipă cu tutun. Bingsley avea chiar ordin să te interneze de urgenţă, dacă remarca disfuncţiuni oricât de mici. O fi fost de foarte sus ordinul de a te împinge în povestea asta, ca înlocuitor al lui Hector, dar nimeni nu se putea juca cu viaţa unui om. Doctorul a jucat corect, dovadă fiind chiar faptul că, deşi abia restabilit după amnezie, ai rezistat totuşi şocurilor ulterioare.

— Scuze, doctore, pentru bănuială! La dumneata nu s-a adeverit, dar n-am fost departe de adevăr în cazul celorlalţi.

— Casa ţi-au răscolit-o Nack şi Haupt. Când am venit la tine să căutăm „urme“, ştiam destule despre fiecare dintre ei. Nu ne-a trecut prin minte că umblaseră şi după

o biată carte de vizită care să o aducă pe Mae aici, în vederea răpirii. Răscolind în halul ăla casa şi-au ascuns foarte bine intenţiile.

— Au mai urmărit ceva, a intervenit Alana. Şi-au recuperat generatorul subliminal din televizorul lui Poe.

Tratamentul se terminase.

— Aha! am făcut eu. Mi-aduc aminte că în ziua plecării lui Hector m-am oferit să-l aduc înapoi de urechi şi m-ai refuzat.

— Dacă te băgai, a spus Grant, ne dădeai toate planurile peste cap.

— Şi casetele? De ce le-aţi dat pe cele bune? Puteaţi să

puneţi orice pe ele, fiindcă oricum nu se pricepeau.

— Oho! a făcut colonelul. Câtă gălăgie am avut din cauza lor! Cei ce supervizau operaţiunea au vrut exact ce-ai spus tu. Ne-am împotrivit şi eu, şi Gatt...

— Gatt?! am sărit cu gura.

— Să ştii că este un excelent profesionist. Şi-a jucat foarte bine rolul ca să te aducă în camera albă şi să abată

astfel bănuielile lui Stan şi ale informatorului său din Centrul de Supraveghere Astronautică. Criminalul Poe era mai aproape de sufletele lor decât locotenentul expert Poe.

— Ia te uită! Să nu-ţi vină a crede. Şi cum i-aţi convins că-i mai bine să ,,furăm“ casetele bune?

— Două au fost argumentele noastre. Primul – dacă ar fi fost controlate de un specialist de nivel mediocru, acesta şi-ar fi dat seama că ceva nu-i în regulă şi v-am fi pus viaţa în pericol, deoarece falsificarea conţinutului casetelor însemna că noi, cei de la Centru, am prins mişcarea. Al doilea – dacă urma să construiţi un ecran magnetic superdens, acesta ar fi apărat nu numai viaţa pungaşilor ălora, ci şi pe a voastră.

— Până la urmă aţi avut dreptate. Ecranul ne-a salvat viaţa tuturor, şi buni, şi răi.

— Pe noi ne interesau numai cei buni. Dar când v-am pierdut urma era să o păţim rău din cauză că susţinusem ideea de a vă da casetele bune.

— Ştii ce mi se mai pare curios? Cum de-a reuşit banda lui Stan să lanseze încă o astronavă care să mascheze cursa lor în mare viteză către Nicrom, când toate decolările şi aterizările sunt controlate riguros de Centrul de Supraveghere Astronautică?

— Au dotat rezervoarele destinate remorcării la întoarcerea cu metalele încărcate de pe Nicrom, cu motoare şi telecomandă. La o distanţă oarecare de Pământ, le-au lansat şi s-au pierdut în spaţiu, ajutaţi de motoarele lor hiperfotonice. Urmărirea noastră repera rezervoarele la timpii destinaţi navei de transport, astfel încât totul părea nomal. Până să ne dăm seama, a trecut ceva vreme...

— Am remarcat, l-am întrerupt eu pe Grant, dotarea de excepţie a navei. Să nu-mi spui că Stan avea acces la laboratoarele Marelui Consiliu.

— Aici lucrurile au mers mai uşor. Aşa cum v-am lăsat pe voi să ,.furaţi“ casetele, tot aşa i-am lăsat şi pe sprijinitorii de pe Pământ ai „ Marii Idei“ să profite de mici

„neatenţii“, fără să bănuiască regizarea lor.

— Înseamnă că-i ştiţi pe toţi?

— Aproape pe toţi. Cu două sau trei excepţii mai bine mascate. Sper ca, până ne vom întoarce, Gatt să aibă

întreaga trupă.

— La un moment dat, nava şi-a dublat viteza în drum către 1032-F.C. Nu cumva şi atunci tot voi aţi intervenit?

— Noi eram de vină. dar am făcut-o foarte acoperit.

Le-am pus la dispoziţie o linie de forţă galactică, dar în aşa fel încât să creadă că-i meritul lor. Ştii cât de rare sunt aceste în Galaxia noastră. Cei ce se grăbeau eram noi.

Trebuia să vă aducem cât mai repede pe 1032-F.C. Aveam motive foarte întemeiale.

Grant s-a oprit din explicaţii, a tras din pipa stinsă; s-a uitai la Bingsley, apoi la Alana, a tuşit o dată, după care s-a ridicat şi a ieşit pe uşa cabinei, fără nicio explicaţie.

M-am uitat la cei doi, dar, în afară de o uşoară emoţie citită pe chipul Alanei, n-am descifrat nimic altceva.

— Ce-i cu misterul ăsta? De ce a plecat colonelul aşa, pe nepusă masă? De ce...

Următoarea întrebare a rămas nerostită. Uşa se deschisese şi l-am văzut pe Grant sprijinind un bătrânel, uscat ca o frunză toamna. Am început să tremur fără