Tot Alana fusese, dar dialogam acum telepatic.
M-am aşezat la masă şi am început să mănânc. Alana închisese iar ochii şi, deşi stătea nemişcată, eu, care o cunoşteam, îi puteam ghici încordarea după linia care i se adâncea între sprâncene. Dang monta tot felul de traductori şi regla aparate, luate probabil din cabinetul lui Stan, cu o dexteritate care proba o practică îndelungată.
Din când în când, îşi nota ceva într-un carnet.
Mestecam şi mă sileam să mă gândesc la altceva decât la Alana. Mi-am rememorat ziua de lucru. Progresasem binişor.
— Domnişoară, mi-a întrerupt glasul doctorului gândurile, suferiţi de o diminuare inexplicabilă a tuturor funcţiilor biologice, cu excepţia celor neuropsihice. Ca să
mă exprim aşa... mai plastic, toată viaţa din trup s-a concentrat în creier. N-am întâlnit un asemenea caz până
acum şi nu pot să vă recomand decât odihnă şi o medicaţie de stimulare a funcţiilor biologice. Odihna rămâne principalul remediu. Bănuiesc că un şoc puternic de natură psihică, generat probabil de „aventura“ lui Poe pe Nicrom, a acţionat puternic pe fondul relaxării ulterioare. N-aţi crezut că mai vine înapoi, nu-i aşa? V-aţi
speriat că veţi rămâne pe navă în mâinile lui Stan, Dinks şi ale celorlalţi, ca o păsărică fără apărare! Hă, hă, hă...!
Mă enerva râsul grosolan al lui Dang, ca şi felul brutal în care-i comunica Alanei constatările medicale. Primisem însă, la rugămintea fetei, să stau liniştit până la sfârşit.
Videofonul a clincănit muzical. Cineva cerea să intrăm în emisie. L-am conectat, deşi ştiam că gestul era numai o formalitate, şi pe ecran a apărut figura lui Hermann.
— Cu Dang vreau să vorbesc.
— Ce-i? a făcut cel solicitat.
— Cum se simte mititica?
— Rău.
— Adică?
— Lasă că-ţi explic eu amănunţit. Poe şi Alana au mai auzit o dată diagnosticul. Să nu-i plictisim!
Cam suspectă grija doctorului pentru protejarea bunei noastre dispoziţii. Nu cumva avea şi alt diagnostic pe care Alana şi cu mine nu trebuia să-l cunoaştem?
— Bine, a aprobat Hermann. Poe!
— La ordin, şefule!
— Spune-mi cum stai.
— Am treminat montarea circuitelor de forţă. Mâine încep proiectarea. Să-mi lăsaţi liber calculatorul cel mare.
— De Petros mai ai nevoie?
— La proiectare nu, însă...
Prinsesem din zbor un îndemn din privirea Alanei, aşa că am continuat:
— ...însă apoi îmi va fi indispensabil. E foarte priceput.
— Bine! E al tău. Şi te rog să te grăbeşti! Am dublat viteza, aşa că ecranul devine o problemă de zile.
— Fachiri nu aveţi pe aici pe navă? Poate ei au metode proprii de realizare a unui ecran în câteva zile.
— Eşti obraznic, Poe!
Hermann era iritat de permanentă mea împotrivire când era vorba de ecran şi de data punerii lui în funcţiune.
N-aveam de ce să-l menajez, atâta vreme cât ştiam că în ochii lui nu valoram mai mult decât Petros, care era
asimilat cu un scaun ce trebuia să stea de mult într-o magazie cu vechituri. Aşa că mi-am continuat ideea:
— Nu ştie altceva decât viteză, viteză şi iar viteză...
— Să-i dau câteva?
Întrebarea fusese pusă de Dang, care se instalase pe nesimţite în spatele meu.
— Stai cuminte, bătrâne! îl linişti Hermann. Eşti în stare să-i rupi vreo mână, şi noi avem deocamdată nevoie de el valid.
Dang se uita la mine ca la o muscă ce trebuia strivită.
Ştiam că-i puternic ca un taur, dar nu eram nici eu un iepuraş.
— Ce-i, doctore? Duci lipsă de pacienţi şi vrei să ţi-i
„prepari“ singur?
Deşi Hermann nu-l autorizase, Dang nu s-a mai putut stăpâni şi mi-a trimis un fel de laterală, menită să mă lase fără o ureche. Ba, după acceleraţia imprimată, cred că viza mai degrabă urechea internă decât bietul pavilion cartilaginos. Am eschivat scurt, aşa cum învăţasem ani de zile la antrenamentele pe care întotdeauna le considerasem un moft destinat mai mult disciplinării decât unei utilităţi efective. Apoi l-am „ajutat“ elegant pe Dang să