urmeze direcţia aleasă chiar de el. Efortul meu a fost minim şi destul de greu de observat de ochiul unui nespecialist. A fost însă foarte uşor de observat dezastrul pe care Dang l-a provocat la impactul său cu acceleratorul nostru „3 g“. El nu manifesta însă niciun interes pentru starea deplorabilă în care ajunsese maşinăria respectivă, pur şi simplu fiindcă zăcea în nesimţire.
— Crezi că era necesar?
Întrebarea mi-o pusese Alana, cu voce tare, ca să o audă Hermann, care privea scena încă stupefiat de rapida dispariţie din cadru a doctorului. Mi-am dat seama că
Alana înţelesese „ajutorul“ pe care i-l dădusem lui Dang pentru a se mişca cu vioiciune, dar doream să văd dacă şi Hermann îşi dăduse seama.
— Bineînţeles că nu era nevoie să mă lovească doar pentru că l-am luat puţin peste picior. Asta-i defectul meu, sunt rău de gură. De ce nu mă iau aşa cum sunt? Tot n-au timp să mă schimbe.
Alana mi-a zâmbit. Înţelesese.
— Ce-i cu Dang?
Vocea lui Hermann era sincer îngrijorată. Bătrânii ţineau unul la altul, deşi nu păreau să mai aibă
sentimente.
— S-a lovit de „3 g“. Este leşinat.
— Ce stai, Poe? Dă-i primul ajutor! Vin şi eu imediat.
M-am dus la Dang şi i-am ridicat o pleoapă. Era K.O.
L-am întins totuşi pe patul meu ca să dau dovadă de supunere. Nu era bine să întind mai mult coarda.
Hermann a intrat grăbit, urmat de Nack, Dinks şi Haupt.
— Cum se simte?
— Deocamdată nu simte nimic. Dar o să-şi revină. Are capul tare.
Hermann m-a străfulgerat cu privirea. Nu-i plăcea să se vorbească fără respect despre prietenul său, doctorul.
— Dacă nu-şi revine, ne vei părăsi, Poe, şi vei călători singur prin spaţiu călare pe o torpilă.
— Şi ecranul?
— Nu ne va mai trebui, fiindcă numai Dang ştia cum se activează un irtron. Îl instruise Fulton, iar el ţinea secretă
metodă ca să fie sigur că va pleca împreună cu noi.
— De ce vorbiţi de doctor la trecut? O să-şi revină.
— Sper să ai dreptate, fetiţo!
Pe Hermann cel dur şi violent eventuala moarte a lui Dang îl făcea vulnerabil. Oare ce „secret“ deţinuse decedatul Panzer, bătrânul, de făcea parte cu drepturi depline din triumviratul de pe Nicrom?
— Oh!
Oftatul venea de la Dang, care începuse să se mişte, confirmându-mi părerea că avea capul tare.
— Îşi revine! a apreciat, cu glasul gâtuit de emoţie, Hermann.
Dacă n-aş fi ştiut ce-i poate pielea, ar fi trebuit să mă
înduioşez în faţa unei asemenea manifestări de dragoste.
— Daţi-i să bea paharul ăsta, a şoptit Alana din patul ei de suferinţă.
— Ce-i în el?
— Whisky.
Dang a supt ca un copil ascultător conţinutul paharului, după care a deschis ochii. Ne-a privit pe toţi, s-a uitat mai fix la mine, şi-a frecat puţin cucuiul pe care-l „fabricase“ la impactul violent cu „3 g“-ul nostru, după care a spus:
— Ca de obicei când nu te ascult, dragă „H", o păţesc!
— Lasă asta! Spune cum te simţi.
— Bine. Mă doare puţin locul lovit, dar altfel nu am nimic. Cu ce m-a lovit ţâncul ăsta obraznic?
— Pardon! am sărit eu cu gura. Cel lovit era să fiu eu.
Noroc că m-am ferit că...
M-am oprit brusc, înghiţindu-mi aproape limba. Era cât pe ce să spun că altfel o păţeam şi eu ca Stan, sfârşind cu ţeasta crăpată. Ar fi fost o mare greşeală, fiindcă văzusem scena în mod ilegal, în imaginile „furate“ de Alana, iar Hermann nu catadicsise încă să ne anunţe decesul micuţului doctor.
— Că...? m-a întrebat Hermann.
