M-am ridicat din aşternut, cu gândul de a-mi face exerciţiile de gimnastică. O febră musculară îngrozitoare mi-a însoţit mişcările, în poziţie şezând şi imobil, simţeam durerea doar în muşchii ce asigurau poziţia verticală a coloanei. Dar orice încercare de mişcare a capului era descurajată de nişte junghiuri atroce.

— Ce faci? Nu te decizi să te ridici în picioare?

Alana ieşise din baie cu un prosop pe creştet, legat sub formă de turban. De sub halat i se vedeau picioarele înrourate cu picături mici de apă.

— Am o febră musculară infernală. Cred că mi se trage de la Nicrom. Toate gesturile executate acolo au necesitat un efort uriaş.

— Ce-i de făcut?

— Să-l chemăm pe Dang. El este medic şi a mai văzut aşa ceva la fiecare nou venit pe Nicrom.

Alana s-a echipat rapid şi a plecat să-l caute pe Dang.

Eu am reuşit, cu preţul unor dureri de nedescris, să mă

întind iar. După câteva minute au apărut Alana, Dang şi Hermann.

— Ce-i băiete, ţi-e rău? m-a întrebat Hermann, vădit îngrijorat.

— Am febră.

— Unde dracu’ ai răcit?

Am zâmbit strâmb. Nici muşchii feţei nu erau iertaţi de junghiuri.

— Are febră musculară, a spus Dang, scutindu-mă de o explicaţie penibilă, care putea să scadă din cota de simpatie pe care mi-o câştigasem în ochii şefului.

— Aha! Alarmă falsă.

— Ba deloc! îl înfruntă Alana.

— Nu mai spune, ochioaso!

Glasul lui Hermann nu prevestea nimic bun.

— Nu ne cunoaştem, începu Alana, dar bănuiesc că

sunteţi unul din cei pe care i-a adus Poe.

— Bănuieşti bine, dar n-am să te laud pentru asta, fiindcă era simplu de presupus. De ce zici că n-am dreptate?

— Aseară Poe mi-a spus că misiunea lui nu s-a încheiat o dată cu aducerea voastră.

—

Poe îţi spune chiar totul?

— De când suntem singuri aici, pe navă, da.

Alana nu minţea. Înainte nu aveam cum să-i spun totul fiindcă nu ne cunoscuserăm bine. Dar Hermann nu avea de unde să ştie asta şi putea să creadă că înainte, ca locotenent

expert

la

Centrul

de

Supraveghere

Astronautică, era normal să am secrete.

— Şi ce ţi-a spus despre mine?

Ia te uită! Hermann cel eficient era sensibil la părerile altora despre el.

— Că dumneavoastră sunteţi şeful şi nu Dinks.

Bravo, Alana! Noi, adică ea şi cu mine, nu aveam de unde să ştim că Stan este şeful. Când venisem de pe Nicrom mi se precizase cine este adevăratul şef al expediţiei de salvare. Dacă Alana nu ştia, însemna că nu-i spuneam chiar totul. Cu această mică manevră Alana încerca să treacă pe planul doi. Adică să-i înlesnească lui Hermann următorul raţionament: dacă nici Poe, iubitul ei, nu-i spune totul, nu se sfătuieşte cu ea în toate cele, înseamnă că nu-i nimic de capul ei, în afară de ochii mari şi de talia subţire.

Hermann tăcuse o clipă, urmărindu-l pe Dang, care-şi desfăşurase trusa pe noptiera de lângă patul meu şi-şi pregătea în tăcere o seringă cu jet.

— Ai dreptate în felul tău, mormăi el după un timp. În zilele care au mai rămas, Poe trebuie să facă ecranul pentru navă.

— Sigur. Deci nu este alarmă falsă febra lui musculară.

Dacă stă în pat nu poate lucra la ecran.

— N-o să stea. Febra asta este floare la ureche pentru Dang. De asta am spus alarmă falsă.

— Păi, eu ce spuneam?

— Eşti încăpăţânată şi bună de gură. Adică ai toate calităţile care mi-au făcut femeile nesuferite.

— Şefii trebuie să-şi cunoască cât mai bine subalternii.

Şi pentru asta e indicat să-i lase să spună ce cred.

Alana urmărea un plan, din moment ce se purta aşa.

Nu prea înţelegeam de ce se dorea nesuferită.

— Cum stăm, Dang? întrebă Hermann văzând că

doctorul strângea trusa.

— Normal, şefule. Nici măcar n-a atins stadiul III. Peste o oră se va mişca normal.