Dinks a amuţit şi el. Gândise unilateral.
— Uite ce e, am început eu. Dacă aş deţine o asemenea metodă de a ucide, voi trei aţi fi fost de mult colegi cu Panzer, acolo unde s-a dus el. Ceilalţi patru ar fi fost aduşi la realitate, eu luam legătura cu Grant şi totul se termina ca în vechile filme poliţiste. Din păcate, situaţia este în favoarea ta. Numai frica te face aşa de bănuitor. Ce urmăreşti, de fapt? Vrei să mă elimini mai repede decât e nevoie? Vrei să ratezi acţiunea pentru care m-ai răpit?
Crezi că aşa se câştigă un colaborator? Cu bănuieli? Nu mai colaborăm, şefule, până nu-ţi revii!
Alana era deja la uşă, aşa că am urmat-o, lăsând
„onorata“ asistenţă mască. Ajunşi în cabină, ne-am repezit
amândoi la „3 g“. Simţeam nevoia să comunicăm nesupravegheaţi. Cât timp s-a accelerat cabina, am inspectat locurile mai ascunse, nu cumva geniul rău numit Dinks să fi montat vreun microfon. Locurile erau
„curate“. Prima a vorbit Alana:
— Nu mi-ai spus de coborârea ta pe Nicrom. De ce ai acceptat?
Am stat puţin pe gânduri înainte de a-i răspunde.
Într-adevăr, o anunţasem că acceptăm colaborarea la realizarea „Marii Idei“, dar amânasem explicaţiile pentru sala de mese. Acolo însă intervenise ameţeala provocată de emisiune, năvala lui Dinks şi a celorlalţi pentru a mă
surprinde cu emiţătorul, discuţia explicativă, aşa că nu apucasem să-i comunic amănuntele colaborării.
— Am fost silit. E un fel de garanţie că voi lucra cinstit la ecranele superdense.
— Dar acum te bănuieşte.
— Până n-a intrat la idei că Grant a întrerupt intenţionat sistemul antifurt, pentru ca ei să pună mâna pe casetele cu programul ecranelor superdense, nu m-a bănuit.
— Nu înţeleg.
— De la Centrul de Supraveghere Astronautică nu se pot scoate casete cu programe, din cauza unui sistem antifurt cu ionizare. Şi totuşi, Hector şi cu mine am reuşit.
Ipoteza defectării sistemului antifurt de două ori, chiar atunci când interesele „Marii Idei* o cereau, este slabă, aşa că a rămas doar varianta că Grant ştia...
— Şi că intenţionat a întrerupt sistemul antifurt?
— Exact. De când a intuit asta, Dinks a devenit suspicios.
— Fiindcă eşti fiul adoptiv al lui Grant?
— Aşa cred. Simte un fel de ameninţare a Centrului de Supraveghere Astronautică împotriva „Marii Idei“.
— Să ne grăbim! Acum îmi este clar. Ai reuşit să ai acces la generatorul hipnotic subliminal?
— Nu. E prea devreme. Iar Nack, Haupt şi Dinks nu mă
lasă o clipă singur.
— Cine-i specialistul în calculatoare dintre ei?
— Cred că Haupt este cel mai bun şi Nack pe aproape.
— Chiar ai simţit că s-a emis?
— Da. Când a încetat emisiunea, am avut senzaţia...
că...
— Spune.
— Ca să nu mă pierd în explicaţii, am să rezum: am avut senzaţia că am devenit mai deştept.
Cabina a început să-şi încetinească mişcarea, aşa că
finalul discuţiei a fost marcat de micul chicotit scăpat de Alana la auzul concluziei mele. S-a uitat apoi rugător la mine. N-aveam de ce să mă supăr. Şi pe mine m-ar fi pufnit râsul dacă cineva mi-ar fi spus ceva asemănător.
Am făcut fiecare un duş şi ne-am culcat o oră. Apoi am început să lucrăm. Eu – la corecţiile programului, Alana –
la pictorii ei. O admirăm pentru răbdarea de a se ocupa de acest subiect numai pentru a-i duce de nas pe băieţii lui Dinks. Aşa ne-a trecut după-amiaza.
— Aş bea o bere, a rupt tăcerea Alana, cam pe la ora mesei.
— Hai!
Ne-am îndreptat spre sala de mese. Pe coridor, Alana a spus:
— Sper că de data asta ne vor lăsa în pace. De câte ori am luat masa acolo, ne-au sâcâit.
— Ce să-i faci, dragă?! Suntem prizonierii lor. E normal să ne suspecteze.
