— Şi-a revenit, a bubuit lingă urechea mea o voce baritonală.

— Cu cine am onoarea? am bâiguit cu o voce slabă, pe care nu mi-o recunoşteam.

— Cu Panzer.

— Parcă a murit în drum spre Nicrom.

— Ăla era prostul de frate-meu! Numai unul ca el putea să se cureţe cu puţin înainte de victoria finală. Lasă asta şi spune doctorului cum te simţi.

— Dacă-i doctor bun vede şi singur.

— Peste zece minute se poate ridica.

Probabil vorbise Dang, dar mie mi s-a părut că era Dinks. Aceeaşi voce catifelată. Aşa că, dacă tot eram bolnav şi-mi puteam permite orice, am încercat să-l trag de limbă:

— Fratele dumitale trăieşte. A condus cu destoinicie întreaga operaţie.

— Nu-i fratele meu. Le cam încurci, băiete! Se vede că

ţi-e rău. E fiul meu şi voi fi mândru de el numai după ce mă voi vedea scăpat de aici.

— Eşti în stare să raţionezi logic?

Întrebarea o pusese o voce de bas, pe care nu o mai auzisem până atunci.

— Cine mă întreabă?

— Hermann.

— Nu-mi dau seama dacă sunt în stare. Ar trebui să

mă supuneţi unui test.

— Ai răbdare, Hermann! Îşi va reveni în zece minute.

Chiar mai puţin. Doar nu vezi pentru prima dată o „reacţie Nicrom“.

— Gura, Dang! Dacă nu plecăm în treizeci de minute, poliţia va fi pe urmele noastre.

— Decolarea durează patru minute. Apăsaţi pe butonul verde din stânga mea. Cel pe care scrie „ECL“ – adică

ecluză.

— Panzer, se auzi glasul autoritar al lui Herman, du-te la şeniletă şi adu geanta cu planuri!

După viteza cu care Panzer s-a întors, mi-am dat seama că autoritatea lui Hermann era bine instaurată

asupra micului grup. Ecluza s-a închis şi s-a pliat. Eu nu-mi revenisem încă, aşa că Dang a trebuit să suporte o rafală de insulte din partea lui Hermann. De mult nu mai auzisem un limbaj atât de dur. Nicrom era o altă lume, din care mă bucuram că voi evada peste puţin timp, dacă era să dau crezare previziunilor doctorului Dang.

— Auzi, puişor! mi se adresă Hermann. Este adevărat că numai tu poţi manevra drăcia asta antigravitaţională?

— Dinks nu v-a minţit. Generatorul are un sistem de recunoaştere a persoanei.

— Spune-mi, cum se porneşte?

— Vă spun, dar degeaba. Dacă-l manevraţi se autodistruge.

— Bine, puişor, am înţeles. Hai, povesteşte!

— Se apasă..., şi am început să le explic cum se opreşte generatorul, nu cum se pune în funcţiune. Ceva, independent de raţiune, îmi spunea că Hermann îmi întinde o cursă. Panzer nota de zor pe un carneţel ce spuneam, îndemnat de Hermann. Când am terminat, Hermann i-a spus lui Panzer:

— Ia-l la subsuoară şi dictează-mi manevrele.

Panzer, om la 60 de ani, după informaţiile din instrucţiuni, m-a luat ca pe un sac cu fulgi şi m-a ţinut deasupra tabloului de comandă al generatorului. Hermann mi-a luat braţul drept şi, ascultând comenzile citite de Panzer a început să-mi apese arătătorul pe butoane şi să

încarce discurile. Am rămas uimit de atâta îndrăzneală, forţă şl imaginaţie. Ce repede luase Hermann decizia şi cât de hotărât trecuse la realizarea ei! Iar Panzer mă ţinea de parcă aş fi avut 10 kilograme. Nu eram în stare să mă

împotrivesc. Fiindcă începusem să-mi revin, am putut să-i văd mai clar pe cei trei. Hermann era de înălţime medie, foarte blond, cu o piele roşcovană şi cu nişte mâini exagerat de lungi. Avea pieptul bombat şi era adus de spate. Dang avea nu numai vocea catifelată, ci şi ascuţimile şi asimetriile fiului său. Era cărunt, avea aceeaşi deformare a coloanei spre înainte şi nu arăta a fi tot atât de vânos ca ceilalţi doi. Din Panzer vedeam numai picioarele şi-i simţeam braţul încordat. Era numai fibră.

Presupuneam că şi el avea curbura caracteristică a coloanei, determinată în mod sigur de forţa gravitaţională

uriaşă a planetei.

— Pune-l jos! Ne-a tras pe sfoară. Generatorul nu funcţionează.

Panzer m-a aruncat înapoi pe scaun. Am putut să-l văd. Un exemplar cu alură de aruncător de greutate, mai scund decât scria în instrucţiunile lui Haupt, bombat şi în faţă şi în spate, având nişte palme uriaşe. Părul îi era complet alb şi contrasta puternic cu faţa măslinie. Mi-a rânjit, arătând o dantură perfectă.

— Nu v-am tras pe sfoară! am parat eu acuzaţia lui Hermann. Probabil aţi greşit voi ordinea comenzilor.

— Dacă ne mai ţii mult aici, vine poliţia şi ne dezintegrează ca pe nişte filoane sterpe.

— Mi-am revenit suficient ca să încep manevrele de decolare. Vă rog să-mi faceţi loc!

Îi îndepărtam de tabloul de comandă ca să nu-şi dea seama cum porneam generatorul. Mi-am propus să

intercalez o serie de manevre false, adică să apăs şi pe secvenţe de chei cu acţiunea blocată de mine anticipat.

Dacă Hermann, care se dovedea un tip cu o inteligenţă

ieşită din comun, memora comenzile şi le repeta fără mine, secvenţele neblecate i-ar fi făcut figura.

Am pornit cu mâna dreaptă motoarele de decolare şi cu stânga am rotit discret cheia de blocare a secvenţelor. Apoi cu ambele mâini am început să manevrez generatorul de ecrane şi să accelerez motorul principal. Modulul se zguduia în încercarea lui de a se desprinde din îmbrăţişarea uriaşului Nicrom. Am comandat manual formarea primei ecluze antigravitaţionale. Modulul a săltat de pe planetă şi a urcat rapid un kilometru. Mă simţeam lipit de scaunul în care stăteam, îmi mişcăm foarte greu mâinile, dar nu aveam voie să cer ajutor. Modulul s-a oprit apoi, începând să coboare către Nicrom cu o viteză mică, dar sesizabilă cu ochiul liber. Ecranul monitorului de control exterior transmitea imagini panoramice ale zonei de decolare. De la cei 1.000 de metri înălţime, unde ne aflam, puteam zări, cam la 60 de kilometri de locul de decolare, trei şenilete identice cu cea pe care o părăsisem, care se mişcau încet, foarte încet.

— Ne-a luat urma căpitanul, a hohotit Hermann.

— Destul de repede, a remarcat Dang.

— Dar nu s-a gândit c-o s-o luăm în sus. Aşa că nu şi-a adus cu el arme sol-aer. Ha, ha, ha!