şi ne-am culcat devreme.

Dimineaţă, Alana s-a dus la bibliotecă, iar eu la cabina de comandă. Erau de faţă Dinks, Haupt şi Nack. Din cauza discuţiei purtate în accelerator cu Alana, am privit mai cu atenţie plăcuţele albastre de pe combinezoanele lor.

— Salut, Poe! spuse Dinks în numele tuturor, deşi nu eram convins că politeţea era un atribut al celor trei.

— Salut, Dinks!

Nack mi-a întins cele două casete furate de mine de la Centrul de Supraveghere Astronautică. Am avut o tresărire. Mi-am adus aminte de o întrebare pe care intenţionam să i-o pun lui Dinks:

— Ascultă, şefule! De mult vreau să te întreb: cum aţi reuşit să anulaţi controlul cu ionizare?

— Ce control? Unde?

Dinks făcea pe neştiutorul. Casetele erau însă proba materială indubitabilă că eu aveam frânele discuţiei în mână.

— Hai, nu te face că nu ştii nimic!

Dinks s-a uitat întrebător la Nack. Figura nedumerită a inteligenţei cenuşii numită Nack dădea un singur răspuns la întrebarea mea. Tipii ăştia habar nu aveau de controlul cu ionizare antifurt.

— Mare noroc aţi avut că s-a defectat tocmai la vreme!

Altfel nu aveaţi onoarea să mă aflu în mijlocul vostru.

— Cred că eşti pus pe glume! a mormăit Haupt.

— Ca fost locotenent expert la Centrul de Supraveghere Astronautică, vă aduc la cunoştinţă că fiecare birou are un sistem antifurt cu ionizate. Obiectele care nu trebuie scoase din birou sunt tratate izotopic şi, dacă le treci pragul, dai drumul la o alarmă de mai mare dragul.

— Toate birourile au aşa ceva? a întrebat cu o voce din ce în ce mai nesigură Nack.

— Nu. Doar cele ce lucrează cu secrete, i-am răspuns, tot mai convins de „nevinovăţia“ lor în domeniu.

— Ia vezi, Haupt! Pune casetele în camera noastră de ionizare.

Negriciosul s-a executat rapid şi cu multă îndemânare, de unde concluzia că era un profesionist. Camera de ionizare a început să clipească.

— Măi, să fie! a spus Nack, care, ca întotdeauna, nu se prea abţinea în faţa surprizelor.

— Nu m-aţi crezut.

— Şi zici că s-ar fi defectat sistemul antifurt?

— Păi, cum altfel?

— S-a mai defectat o dată şi când Hector a sustras casetele?

Uite că Dinks nu era prost. Chiar dimpotrivă. Dacă

stăteam să mă gândesc, ipoteza dublei defectări părea cam trasă de păr.

— Nu-mi dau seama ce a fost când Hector a sustras casetele.

— Înseamnă că Grant ştia!

Afirmaţia lui Dinks m-a blocat. Dacă Grant ştia că

Hector urma să fure casetele însemna că sistemul antifurt nu funcţionale dintr-un motiv extrem de simplu. Fusese deconectat.

— Nu schimbăm nimic din plan! a spus Dinks. Poe, treci la treabă!

M-am instalat în faţa calculatorului şi am încărcat sistemul. Când pe ecran au început să defileze cifrele atât de cunoscute mie, m-am rupt de realitatea imediată şi am început să mă simt iar locotenentul expert specialist în simulări şi în ecrane magnetice superdense. Am cerut repede parametrii traiectoriei proiectate a navei. Dinks alesese, aşa cum gândisem şi eu, o traiectorie normală, până aproape de zona de interceptare a staţiei orbitale.

Apoi schimbare traseul şi acum executa o apropiere pe o traiectorie spirală, cu Nicrom în centru, astfel încât uriaşa planetă să mascheze nava de interceptarea celor de pe Spacelab. De aici mai rezulta însă o concluzie. Navele de transport aveau o rută fixă şi timpi de control poziţional invariabili. Dacă Dinks respectase programul, nu putea să

evite staţia orbitală. Aceasta ar fi semnalat orice întârziere a navei de transport şi ar fi intrat în funcţiune supravegherea galactică. Ce-o fi făcut Dinks ca să scape de alarmă? Am cerut parametrii de zbor ai ultimei curse şi i-am comparat cu cei actuali. Asta era! Acum ne mişcaserăm incomparabil mai repede, iar traseele erau diferite. Socotind în timpul navei, câştigaserăm cam o săptămână. Deci aveam nevoie de o rezervă de timp pentru realizarea evadării. Am cerut şi parametrii modulului de salvare. În timp ce calculatorul efectua operaţiile pentru determinarea valorilor de lucru ale generatorului ce avea

să echipeze modulul, am continuat să mă gândesc la navă.

Cam câte posturi de control să fi avut? Ținând cont de distanţă, ar fi trebuit să fie vreo şase posturi. Şi nici n-am fi ajuns la al treilea post că supravegherea galactică ar fi şi intrat în funcţiune. Asta însemna că nava ar fi fost preluată şi condusă la destinaţie fără ca echipajul să poată

interveni. Dacă nu păţisem aşa ceva, era de presupus că o altă navă juca rolul nostru undeva în spate, la o distanţă

de o săptămână în urma noastră.

— Ce faci, Poe, ai adormit?

Haupt avea dreptate. Beculeţul de end clipea de zor.

Am introdus datele pentru secvenţa următoare de calcul şi am început să mă gândesc iar. Nava care juca rolul nostru n-ar fi decolat niciodată de pe Pământ pe aceeaşi traiectorie cu a noastră. Sau noi n-am fi decolat de pe Pământ mai repede decât fuseserăm programaţi. Ce încurcătură! Soluţia cu nava-momeală era cam fragilă.

Gândurile mi-au fost întrerupte de cifrele apărute pe ecran. Era destul pentru ziua de azi. N-avea rost să încep o nouă secvenţă de calcul fiindcă n-aş fi reuşit să o termin.

— Gata? m-a întrebat Haupt văzând că mă ridic.

— Pentru azi da.

— După-amiază nu lucrezi?

— La calculator, nu. Voi lucra în cabină. Trebuie să fac nişte corecţii. Modulul vostru de salvare e mai mare decât cele obişnuite.

— Te aşteaptă Alana în cabină. Şi ea a terminat la bibliotecă.

Va să zică aşa! Ne supravegheau fiecare mişcare. O

făceau oare de frică sau din rutină? M-am uitat la Dinks.

De când descoperise că „defectarea“ camerelor de ionizare antifurt de la Centrul de Supraveghere Astronautică putea să fie „opera“ lui Grant, colţurile i se accentuaseră.

Am ieşit din comandă navei şi m-am dus să o iau la masă pe Alana. Pe coridor era aprinsă lumina verde.