În toc să înceteze, s-a pornit şi mai tare pe râs. M-am enervat, aşa că i-am făcut a lehamite cu mâna şi am dispărut în direcţia cabinei mele.
În apartament mi-am dat seama că trebuie să-mi schimb modul egoist în care anii de burlăcie mă
obişnuiseră să gândesc. Trebuia să folosesc mai des cuvântul „al nostru“ fiindcă Alana era singura fiinţă
apropiată căreia trebuia să-i port grija de acum încolo şi care avea şi ea grijă de mine. Fata dormea pe pat, încovrigată, cu genunchii la gură. Am început să merg pe vârfuri.
— Nu dorm. Mă refac după efortul din „3 g“.
— Nu cumva ai stat mai mult de cinci minute?
— N-aveam cum. E reglată pentru 3 minute, după care face o pauză de o oră.
M-am întins în pat şi i-am povestit despre accesul de râs al nesuferitului de Dinks. La sfârşitul relatării, paloarea Alanei era parcă mai accentuată decât înainte.
— Ți-e rău?
— Nu.
Răspunsul ei nu putea să mă liniştească, aşa că m-am săltat într-un cot şi am privit-o mai atent. Îmi făcea semn cu degetul la gură, să nu mai pun atâtea întrebări.
— Adu-mi un suc de portocale.
M-am executat, dar capul nu-mi stătea la suc, ci la semnele Alanei. Cred că dorea să mă atenţioneze că
suntem ascultaţi, sau...
Alana a băut, s-a strâmbat şi mi-a întins paharul pe jumătate plin. Am băut o gură. Brr... Era oţet de mere, nediluat, cu o frumoasă culoare galbenă, dar totuşi oţet.
M-am uitat rugător la Alana, dar scuzele le-am înghiţit văzându-i degetul la buze. Asta era! Ne supravegheau şi video. Am clătit paharul, l-am umplut cu suc de portocale şi i i-am dat iar Alanei. A băut, uitându-se în ochii mei.
I-am făcut semn că am înţeles ce-mi transmite. Bună fată!
Uite că era mai vigilentă decât mine şi nu era speriată
deloc de situaţia în care intrase numai din cauza mea. Ba, mă şi ajuta.
Uşa s-a deschis şi a apărut un tip negricios cu sprâncenele stufoase, împreunate la rădăcina nasului.
Mi-a sărit ţandăra:
— Noroc că ai bătut la uşă, că altfel mă speriam dacă te vedeam pe nepregătite!
Fără să se sinchisească de modul în care îl interpelasem, sprâncenatul a hârâit:
— M-a trimis Dinks. Ia-ţi lucrurile.
Şi-a însoţit vorbele cu gestul de aruncare a unei pungi de plastic pe pat.
— Sunteţi mecanicul navei?
Întrebarea amabilă a Alanei, în care-şi pusese mult din farmecul vocii ei, l-a întors din uşă.
— Sunt şeful armelor. Mă cheamă Haupt.
— Ce-i cu lucrurile astea? a continuat interogatoriul Alana, arătând cu degetul spre obiectele pe care le scosesem din pungă şi le inventariam curios. Întrebarea era atât de dulce, că nu permitea decât un răspuns complet.
— S-au găsit la Panzer. Se pare că le-a luat de la tipul ăsta.
Degetul negricios mă arăta pe mine. Eu eram tipul.
Probabil Panzer mă buzunărise în timpul celor trei zile, când zăcusem în nesimţire pe patul primei mele cabine.
— Mulţumesc, Haupt! Îţi rămânem datori.
Negriciosul şi-a rostogolit ochii, încîntat de manierele Alanei, şi a dispărut pe uşă.
Fiindcă eram supravegheaţi video nu mi-am manifestat prea tare nici bucuria, nici curiozitatea faţă de obiectele aduse. Erau acolo un minicalculator, cartela mea magnetică pentru deschiderea uşii de acasă, legitimaţia de la Centrul de Supraveghere Astronautică, brăţara lui Hector, care-i provocase atâtea necazuri lui Stuve, un stilou, o baterie, trei pilule neuroenergizante, doza din
seara răpirii. După acest scurt inventar, le-am aruncat pe noptieră.
— Ar trebui să mergem la masă, a spus Alana care, vedeam eu, îmi aproba lipsa de curiozitate faţă de obiectele aduse.
Puteam să luăm masa „acasă“, dar parcă era mai bine să cunoaştem şi noi echipajul navei, să-l testăm, să
încercăm să ne facem aliaţi. Era exclus să fie toţi ca Dinks sau ca Nack, fanatici şi duri.
Am ieşit primul de sub duş, m-am echipat în viteză, mi-am pus în buzunare fleacurile înapoiate şi pe mână
