— El zicea că nu prezint urme ale amneziei.
— Nu-i ceva anormal. Ţi-ai revenit complet, acesta-i motivul.
— Panzer avea neuronii măriţi?
La întrebarea Alanei, doctorul a ridicat sprâncenele a mirare.
— Nu l-am consultat cu prea mare atenţie. Am constatat numai decesul şi faptul că transformările din creier sunt ireversibile.
— Aveţi pe navă aparatură specializată pentru o astfel de investigaţie?
— Avem.
— Vă rog să ne faceţi şi nouă determinări în acest sens, a continuat Alana, neimpresionată de perplexitatea doctorului.
— Ştiam că eşti critic de artă. Dinks spunea ceva despre pictura secolului XX.
— Are dreptate, dar am citit dosarul roşu despre care vorbea Poe şi de acolo am reţinut ideea.
Am tăcut toţi trei. Pe terminalul calculatorului a început să clipească un beculeţ. Imediat am simţit că pot să mă întorc pe spate. Dinks oprise anihilarea motorie.
Deci avusesem dreptate. Unul dintre spărgători – le ziceam aşa fiindcă îmi spărseseră videotelefonul şi televizorul – îşi băgase nasul în dosarul roşu, văzuse poza lui Hector şi,
probabil dezgustat, îl azvârlise după noptieră.
— Avem noroc nu glumă, Alana, nu?
Alana se ridicase de pe pat şi-şi masa mâna dreaptă.
Stătuse pe ea până îi amorţise. Mi-a făcut cu ochiul. Ştia că suntern ascultaţi de la punctul de comandă.
— Aveţi, a confirmat din cadrul uşii Dinks. Nu vă puteţi plânge.
Nu puteam să-mi dau seama dacă trăsese cu urechea prin uşa întredeschisă sau ne ascultase la vreun difuzor.
— Te bucuri pentru noi? Cât altruism! i-am aruncat-o
„şefului“, ca să nu se mai arate atât de încruntat şi important.
— În loc să faci pe spiritualul, mai bine mi-ai spune cum a murit Panzer. Şi de ce n-a murit până la venirea voastră. Am presimţit eu că varianta de rezervă a planului Hector ne va aduce pe cap numai belele.
— Şi pe noi ne interesează cauza morţii lui Panzer, s-a auzit vocea calmă a Alanei.
— Ei, nu mai spune...
— Mi-au solicitat nişte investigaţii neuronice, i-a tăiat doctorul elanul.
— Explicaţi-vă, domnişoară critic de artă! a continuat Dinks să fie ţâfnos.
— Când a murit Hector, Poe şi Mae, participanţi şi ei la scena respectivă, au prezentat mici semne de dilatare a neuronilor.
— Poate de frică.
— Poate. Dar dacă ai fi puţin mai calm şi ceva mai deştept, ţi-ai da seama că asta este o dovadă acceptabilă a faptului că decesul lui Panzer are cauze exterioare.
— Adică cineva, nu ştim cine, în loc să tragă cu pistolul, a tras cu... naiba ştie ce şi l-a ochit pe Panzer. Iar voi aţi încasat aşa... o doză submortală, care v-a făcut să
leşinaţi puţin?
— Pe noi puţin, dar pe Nack suficient ca să-i şteargă
memoria.
Dinks a căzut pe gânduri. Argumentele Alanei nu puteau fi combătute prea uşor.
— Ce zici, le fac investigaţiile?
Întrebarea doctorului era binevenită. Îl ajuta pe Dinks să găsească o cale onorabilă de a-şi lămuri îndoielile.
— Dă-i drumul, Stan! a mormăit ursuz, după care s-a făcut nevăzut în direcţia cabinei de comandă.
— Haideţi la mine în cabinet, a spus Stan calm şi a pornit rapid, cu picioarele lui mici şi scurte, într-o direcţie în care eu şi Alana nu mai fusesem.
Ne-am ridicat de pe pături, ne-am luat de mână şi, încet-încet, am ajuns în cabinetul doctorului. Dotarea acestuia întrecea orice aşteptare. Bingsley putea să fie invidios pe fostul lui coleg de facultate.
— „Marea Idee“ nu este zgârcită cu dotările medicale, am continuat eu să fac pe antipaticul, deşi Stan începuse să-mi placă.
— Aici vor fi remontaţi cei care vor evada de pe Nicrom, a spus Stan fără să dea semne că ar fi divulgat un secret.
