— Nu te sili să-mi dai o replică spirituală că ţi se ard circuitele! Las-o moartă şi fă-mi loc! Cabină este pentru o singură persoană.

Panzer a înghiţit în sec. Dinks avea ceva autoritate pe navă dacă individul nu mi-a aruncat cu nimic în cap. A strâns din dinţi şi a părăsit cabina.

Am rămas singur. Puteam să mă mişc. În scurt timp trebuia să iau o decizie. Făceam pe eroul şi rămâneam în

afara „Marii Idei“ sau colaboram şi aflam despre ce era vorba, urmând să le pun beţe în roate la momentul potrivit? Aparent, lucrurile păreau simple, dar ideea colaborării condiţionate avea un element slab. Puteam eu oare, singur, să le pun beţe în roate la momentul potrivit?

Că doar nici ei nu erau nişte copii, nevinovaţi şi naivi, care să mă creadă ataşat unei „idei“ în care, până acum, nu aveam de ce să cred.

Mi s-a strâns din nou inima. Alana! Cc s-ar alege de ea dacă n-aş colabora?! Săraca fată! Ce soartă! Să vii pe Pământ cu o bursă de studii şi să te trezeşti pe o navă, fără să fii întrebată dacă-ţi surâde o asemenea excursie, la cheremul unor brute.

M-am concentrat şi mai mult. Trebuia să accept colaborarea dacă doream ca Alana să nu păţească ceva.

Mă voi lăsa greu, ca să nu pară suspect, dar voi colabora.

Ei aveau nevoia de un specialist în ecrane magnetice superdense. Nava nu dispunea de dispozitivele necesare, ceea ce însemna că urma să ne oprim pe un corp ceresc, în vederea dotării ei cu un asemenea ecran. „Marea Idee“

provenea de pe Nicrom, adică dintr-un loc fără întoarcere, deci... Şi în momentul acela mi s-a luminat mintea. Sigur că da! Era mai simplu decât se putea crede. Dinks nu dorea ecran magnetic superdens pentru nava lui, ci pentru cei de pe Nicrom. Containerele cu minereuri ajungeau pe Spacelab prin tunele magnetice, rezultat al interacţiunii câmpului magnetic al planetei cu un ecran magnetic superdens de formă toroidală. Dinks dorea de la mine, probabil, o altă interacţiune între cele două câmpuri, una de tip moale, astfel încât acceleraţiile la care să fie supuşi cei care treceau prin tunelul magnetic să fie de maximum 3 g şi nu de 100 g, la cât ajungeau containerele cu minereu. Acceleraţiile uriaşe înlăturau orice gând de evadare pe această cale. Problema devenea serioasă. Dacă

raţionamentul meu era corect, însemna că Dinks servea

„Marea Idee“, dar mijlocul de a o pune în practică era

deţinut de cei de pe Nicrom. El era doar o unealtă, asigura evadarea.

Colaborarea mea cu ei, în cazul când acceptam, devenea însă dificilă. Nu era suficient dacă spuneam „da“.

Trebuia să şi fac ceea ce nu încercase nimeni până atunci.

Să scot oameni dintr-un loc de unde nu se putea ieşi.

Păcat că nu citisem istoria tentativelor de evadare de pe Nicrom. În cei 500 de ani, de când funcţiona ca închisoare galactică pentru criminali periculoşi, se înregistraseră

multe, care mai de care mai ingenioase. Dar rămăseseră

numai tentative.

Descoperirea făcută m-a mai liniştit. Bănuiam ce se aştepta de la mine. De unde ştiau însă cei de pe navă că

eu, locotenentul expert Poe, eram în stare să duc la bun sfârşit lucrarea cu interacţiunea moale a celor două

câmpuri? E adevărat, lucrasem cu ecranele magnetice superdense de la început, dar numai la nivel de navă

extragalactică şi numai din punctul de vedere al apărării acesteia de asteroizi, meteoriţi sau câmpuri de radiaţii.

Rezolvasem adică probleme de ciocniri. Hector la fel. Cine le spusese că noi eram oamenii necesari?

Dacă tentativa lor reuşea, se umplea iar Galaxia de criminali. Cu câtă trudă fuseseră izolaţi pe Nicrom! Cu ce consum de energie şi de vieţi omeneşti! Iar eu, acum, trebuia să lucrez întru anularea acestui efort uman deosebit. Dilema devenea uriaşă.

Un fâşâit m-a anunţat că uşa cabinei s-a deschis.

Stăteam pe pat cu spatele la uşă, decis să nu mă întorc.

Fâşâitul s-a repetat. Uşa se închisese deci. Cu atât mai bine. Eram prea răscolit ca să le mai suport mutrele.

În cabină s-a făcut linişte. Dar o linişte parfumată. Un miros suav de avocado m-a făcut să mă întorc cu faţa către uşă. Pe fondul acesteia stătea... Alana, care se uita speriată la mine.

— Te-au bătut?

— Alana!

S-a ghemuit lângă mine, speriată. Camera TV de pe peretele vecin transmitea lui Dinks o imagine care-i umplea inima de bucurie. Dragostea mea pentru Alana trebuia să fie cheia înfrângerii mele. Aşa că era bine ca ea să ştie asta.

— Suntem priviţi, fată dragă!

— Şi ascultaţi, a completat ea zâmbind. Te-au bătut?

— Ai o idee fixă. Nu.

— Aşa mi-au spus.

— Te-au păcălit. În lumea noastră, bătaia nu se mai practică. E un obicei învechit. Acum se lucrează cu sugestionare subliminală.

O scânteie de înţelegere a trecut prin ochii Alanei.

— Cu tine cum s-au purtat?

Întrebarea mea avea un scop clar. Era mai mult pentru Dinks decât pentru Alana.

— Bine. N-am ce Ie reproşa.

— Atunci cine ţi-a băgat în cap că m-au bătut?

— Un tip cu o faţă lungă şi gropiţă în bărbie. Îi spunea altuia blond că o să-ţi rupă oasele cu prima ocazie.

— Ce zici, colonele? m-am adresat eu camerei de luat vederi. Şi mai vrei colaborare sinceră şi neprecupeţită, în vreme ce bătăuşii tăi intenţionează să-mi rupă oasele.

— Cu cine vorbeşti? m-a întrebat, mirată, Alana.

— Cu cel mai mare şef de pe navă.

Uşa a fâşâit iar şi „şeful“ a apărut în cadrul ei.

— Cu mine, domnişoară. Noi doi n-am avut ocazia să

ne întâlnim încă. Am gândit că-i mai plăcut să ne vedem în trei.

Alana a devenit ceva mai rigidă. Dinks îi inspira, evident, repulsie. Parcă l-ar fi cunoscut.