frigorifică. De unde veneam? De la mine n-au putut afla nimic. Nu ştiam să vorbesc, gânguream ca un nou-născut.
Un nou-născut de 10 ani. M-au supus unor teste complicate şi au decis că funcţional eram perfect sănătos, dar că sufeream de amnezie, o formă gravă care îmi anulase şi capacitatea de a comunica prin vorbire. Cum mai era destul timp până să ajungem pe Pământ, psihologii şi pedagogii navei Star s-au pus pe capul meu, cu o curiozitate şi o seriozitate puţin exagerate, după
părerea mea. Mă jucam două ore pe zi, în rest şcoală. Am
fost un elev foarte silitor. Mi-am uimit profesorii. Învăţam atât de repede şi de temeinic încât, după şase luni, vorbeam curent şi eram deja în clasa a treia. A intervenit Grant, care, informat asupra evoluţiei mele de copil-minune, le-a atras atenţia că-mi pun sănătatea în pericol.
Aşa că am rămas cu cele trei clase absolvite, urmând ca pe Pământ să-mi continui studiile. Pentru a evita şocul contactului cu civilizaţia pământeană, mi-au pregătit un set de filme de acomodare, filme stereoscopice. Am învăţat ce este Pământul, iarba şi florile, speciile de animale, am cunoscut modul de viaţă pământean, ce mai, m-am aclimatizat.
— Şi eu am urmat un curs de aclimatizare de tipul acesta înainte de a veni pe Pământ, m-a întrerupt Alana, pentru a-mi arăta că înţelege la ce mă refeream.
— Cunoşteam pe zi ce trecea tot mai mulţi membri ai echipajului. Vestea despre copilul-minune se răspândise pe întreaga navă şi toţi doreau să mă vadă. Cred că erau tare dezamăgiţi când dădeau cu ochii de mine. Eram slăbuţ, cam palid. Păream subalimentat. De altfel, se şi pornise un carusel al deducţiilor legate de locul meu de baştină. Nimic din ce se găsise pe asteroidul din centura lui 1032-F.C. nu putea servi la identificarea sectorului de cer al cărui fiu eram. Unii, pornind de la datele mele anatomice şi de la înfăţişarea mea scheletică, presupuneau că sunt din Aldebaran, unde, se ştie, hrana este o problemă. Alţii, având ca punct de plecare inteligenţa mea ieşită din comun, au pronosticat că sunt de pe Alfa Centauri, celebră prin minţile ei sclipitoare şi prin marea densitate de copii-minune. Am fost multă
vreme obiectul unor pariuri, al unor conflicte chiar, până
când, plictisiţi de subiect şi tracasaţi de sarcinile zilnice, au început să mă mai uite. Singurul care-mi purta constant de grijă era Grant. Comandorul, căruia soţia şi cei doi copii îi muriseră într-o expediţie pe 20C.F.21, avea pentru mine o slăbiciune evidentă. Toate clipele libere, destul de puţine, e adevărat, şi le rezerva pentru micul
Poe. Făceam sport împreună, mâncam împreună, citeam împreună, ne plimbam sau săpam în serele navei împreună, eram nedespărţiţi. Când nu avea timp pentru mine şi era în cabina de comandă, mă încurcam şi eu printre picioarele celor de acolo. Ajunsesem să cunosc comenzile pe dinafară. să pot face controale de traiectorie, să pot identifica defecţiunile compartimentelor navei după
semnalele luminoase şi cifrele de pe display-uri. Grant era, cred, mândru de mine, deşi nu mă lăudase niciodată. Baza îi promisese la aterizare o sancţiune zdravănă. Grant se făcca că nu-i pasă, dar realitatea era alta. În cazul primirii unei sancţiuni pentru indisciplină, comandorii erau suspendaţi pe trei ani. El mai avea trei ani până la pensionarea astronautică. Pierdea deci trei ani de muncă
încordată, cu misiuni de cercetare sau de salvare, cu testări de nave extragalactice, pierdea tot ce este frumos în munca de astronaut. Faptul că era la prima abatere de acest gen nu-l putea salva. Marele Consiliu era inflexibil.
Eram prea mic pentru a realiza ce făcuse Grant pentru mine. În secret, şi numai în secret, fiindcă comandorul era un tip dur, care ştia să se impună, băieţii de pe navă îi spuneau „mămica Grant“. Nu ştiu dacă auzise asta vreodată, dar într-o zi, când săpam în serele navei, eu i-am spus „tăticul Grant“. Atât de firesc, încât abia mai târziu am avut îndoieli în legătură cu picăturile de sudoare de pe obrajii comandorului. Oare nu fuseseră lacrimi?
— Chiar l-au sancţionat până la urmă?
— Fără milă. L-au premiat pentru acţiunea reuşită de salvare şi l-au sancţionat pentru punerea în pericol a misiunii prin coborârea pe asteroid. Grant, în loc să facă o contestaţie, cum avea dreptul, a înaintat un memoriu privind calităţile mele, modul surprinzător de uşor în care învăţasem limba şi manualele celor trei clase parcurse etc., cu rugămintea finală de a se face eforturi pentru identificarea „feliei mele de cer“ – ca să mă exprim poetic.
Memoriul lui a fost bine primit, dovadă faptul că iar m-au plimbat prin tot felul de clinici, spitale şi centre de
cercetare. Originea mea umanoidă a fost iar certificată şi autentificată de somităţi, dar de unde proveneam nu s-a putut afla. Am rămas micul Poe de pe asteroid pentru unii, puştiul lui Grant pentru alţii. Grant şi-a luat concediu un an şi s-a ocupat de mine, continuând ceea ce începuse pe navă. Am fost dat la şcoală. Primul contact cu colegii mei a fost extrem de dur. Ştii şi tu cât de cruzi sunt copiii prin sinceritatea lor. În două zile ştiau că nu am părinţi, că am fost congelat şi apoi decongelat, aşa că nu mă mai scoteau din ,.fripturică“, „cărniţă“ şi alte aluzii la ,,mama“ mea, lada frigorifică. În loc să fiu un erou al spaţiului, salvat ca prin minune, cum mă asigurase comandorul, eram o bucată de carne îngheţată care-şi schimba numele după
fantezia colegilor de şcoală. Cu fizicul meu osos, nu aveam nicio şansă să mă impun, aşa că devenisem subiectul glumelor lor. Sufeream, dar nici nu crâcneam acasă.
Jucam rolul băiatului cuminte, căruia îi place cartea. Cam a patra sau a cincea zi, pe când eram iar înghesuit într-un colţ în curtea şcolii şi gratulat cu tot felul de porecle, apăruse Hector. Era de vârsta mea, dar mult mai solid.
Nu-l remarcasem până atunci, fiindcă nu avusesem ochi decât pentru duşmanii mei. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Ai călătorit pe Star? “. M-am uitat la el, fără să-i răspund, fiindcă-l bănuiam un nou membru al echipei de tortură. Hector a aşteptat puţin, s-a întors către ceilalţi, care-i pândeau cu lăcomie reacţia la tăcerea mea, şi le-a spus: „Poe este prietenul meu, aşa că joacă s-a terminat“.
Au rămas toţi cu gura căscată. De mine, nu mai vorbesc.
Mi-au dat lacrimile. Hector m-a luat pe după umeri, trăgându-mă în afara cercului de gură-cască, şi a reluat întrebarea: „Ai călătorit pe Star? “. Aşa l-am cunoscut pe Hector.
— Un suflet mare!
Am tăcut. Remarca făcută de Alana mă răscolea. Pusă
alături de amintirile mele, îmi dădea din nou senzaţia unei pierderi ireparabile. Unde aveam să mai găsesc un prieten ca el?
Alana căzuse şi ea pe gânduri. Îşi fixase ochii ei mari şi frumoşi pe tăblia mesei; erau ca o cortină albastră care ascunde publicului din sală vânzoleala de pe scenă. M-am simţii obligat să reiau o idee mai veche, cea care declanşase, de altfel, mica mea autobiografie:
— Am nevoie de ajutor, Alana!
Cortina albastră s-a tras şi gândurile s-au ivit de după
ea, sincere şi curate.
— Te rog să-mi spui tot ce te frământa şi să ai încredere în mine!
— Uite la ce m-am gândit: sunt dator memoriei prietenului meu Hector cel puţin cu încercarea de a afla de ce a murit.
— Te crezi în stare?
— Ce te face să crezi că nu aş fi?
Alana şi-a lăsat iar ochii în jos. Mi-a părut rău că am luat-o aşa... bravând inutil, fiindcă de fapt nu mă prea vedeam în stare să finalizez ce-mi propusesem. Gatt şi serviciul din care făcea parte erau mult mai versaţi în treburi din astea, şi totuşi... Bunul simţ al fetei funcţionase fără greş, iar eu i-o cam retezasem.
— Bănuiesc, cu logica mea tipic feminină, s-a auzit glasul Alanei, neaşteptat de ferm faţă de timiditatea sugerată de coborârea privirii, că acolo unde alţii mai pricepuţi n-au făcut mare lucru, nici noi n-o să putem face.
Observaţia ei era extrem de ascuţită. Parcă-mi citise gândurile. M-am felicitat pentru inspiraţia de a mi-o lua parteneră în investigaţiile pe care mi le propusesem şi i-am răspuns:
— Adevărat. Dar cine cercetează fără să pună suflet, mare ispravă nu face. Maiorul Gatt şi ai săi sunt oamenii faptelor, ai probelor palpabile, nu sunt conduşi de sentimente. Eu, din contră, fiind vorba de cel mai bun prieten al meu, voi fi dominat chiar de sentimente. Voi completa deci ancheta lor cu exact ceea ce-i lipseşte: interpretarea sufletească...
— Iar eu, îmi continuă Alana ideea, voi fi balanţa care va decide cât din fapte şi cât din suflet trebuie luat, pentru a ajunge la adevăr.
— Vei fi arbitru între mine şi Gatt.
Ne-am privit, mulţumiţi unul de celălalt. Parcă ne ştiam de când lumea, nu de două zile.
