— Unde mergem, domnilor?

— Unde trebuie, veni răspunsul.

Cel care fusese atât de „amabil“ şi „elocvent“, un tip în jur de 40 de ani, era bine legat şi avea o faţă lungă, cu o bărbie proeminentă, dominată de o gropiţă care-i dădea un aer autoritar. Însoţitorul lui era un tip blond, subţirel, cu mâinile cam prea lungi, cu o ţinută ţeapănă. Ambii mă

studiau cu atenţie, deşi avuseseră destul timp să facă asta în cele trei zile cât zăcusem în cabină. Probabil că nu fuseseră edificaţi fiindcă le oferisem doar o parte a obrazului, aşa cum stătusem cu nasul în cuvertura patului.

— Dacă nu mă întrebaţi cum mă cheamă, câţi ani am şi ce număr port la pantofi, înseamnă că mă cunoaşteţi, deşi eu n-am avut plăcerea până acum. Am terminat fraza, mirându-mă şi eu că-mi mai ardea să glumesc.

— Face pe nebunul, a caracterizat concis blondul atitudinea mea.

— Dacă află ce-l aşteaptă, o să-i treacă, a spus cel cu gropiţă.

Am tăcut, ca să le las spaţiu pentru a-mi comunica ce mă aşteaptă, dar nimic. Tăceau şi se uitau la mine, cântărindu-mă. Mi-am pus computerul din cutia craniană

în funcţiune şi am dedus că personajul principal nu apăruse încă. Cei doi erau numai deschizătorii de drumuri.

— Se mai lasă mult aşteptat şeful vostru? i-am atacat eu pe cei doi. Nu de alta, dar am început să mă cam plictisesc de figurile voastre care n-au nume, ci numai semnalmente.

Cei doi nu s-au prea sinchisit de spusele mele, însă

remarca făcută despre existenţa unui şef care se lăsa aşteptat s-a dovedit exactă. În cadrul uşii a apărut un tip de vreo 35 de ani, colţuros. Umerii, coatele, şoldurile şi genunchii erau numai unghiuri ascuţite şi obtuze, fără să

fie perechi. De exemplu, unghiul de la umărul drept nu era egal cu cel de la umărul stâng. Colţurosul avea şi o faţă

adecvată, cu pomeţii ascuţiţi, cu proeminenţe pe fruntea îngustă, toate trăsăturile convergând către o bărbie iatagan. Am bănuit că de un şef era vorba după rigiditatea instalată în ţinuta celor doi tipi argintii: „Blondul“ şi

„Gropiţă“.

— Vă salut, domnule locotenent expert Poe, a spus

„colţurosul“ cu o voce catifelată, neaşteptată pentru aspectul lui fizic.

— Salut! Sănătos, sănătos?

Colţurosul a zâmbit superior la auzul micii mele obrăznicii.

— Mă cheamă Dinks. Sunt colonel.

— Vă salută un tip liber ca pasărea cerului, am şarjat eu în continuare.

— Încetaţi anihilarea, a spus colţurosul Dinks cu aceeaşi voce catifelată, care parcă anula ideea de ordin.

Am ştiut că pot să mă ridic în picioare. Ordinul fusese executat. M-am sculat şi am întins mâna lui Dinks, în semn de ratificare a cunoştinţei noastre. Şi duşmanilor trebuie să le întinzi mâna, ca să le dai totuşi o şansă.

Colonelul a făcut în mod vădit pe neatentul, aşa că am rămas câteva clipe cu mâna întinsă. Figura i-a distrat pe cei doi care, încântaţi de „distincţia“ şefului lor, şi-au lăţit gurile într-un zâmbet servil. M-am decis să trec peste impoliteţea „colţurosului“, fiindcă postura în care mă

aflam nu-mi permitea să fiu prea băţos. În alte împrejurări... Aşa că m-am îndreptat către bar, urmărit de trei perechi de ochi şi de cele două antene.

— Ce servesc domnii? i-am întrebat pe cei trei musafiri nepoftiţi.

— Stai jos, Poe, nu te mai fâţâi! s-a făcut auzită vocea catifelată a lui Dinks.

— Aud şi dacă stau în picioare, i-am mormăit eu un răspuns, silindu-mă să nu-mi exteriorizez enervarea.

— Ar fi bine să fii mai amabil, a susurat Dinks. La coeficientul tău de inteligenţă ar trebui să-ţi dai seama că

n-ai altă cale de urmat decât supunerea.

— Întotdeauna mai există o alternativă, i-am întors-o lui Dinks, numai ca să-i mai tai din nasul, tot colţuros, şi să-i mai micşorez din prea marea încredere pe care o afişa.

— Tu n-ai decât alternativa supunerii! a revenit în luptă

Dinks.

— Ba mai am şi alternativa nesupunerii.

— Asta înseamnă „sfârşitul“, locotenent Poe. La asta te va duce nesupunerea.

— La coeficientul meu de inteligenţă, am reluat ironic spusele de mai înainte ale colonelului, sunt în stare să-mi dau seama că aveţi nevoie de mine şi nu de cadavrul meu.

Aşa că să lăsăm intimidările. Partea psihologică a întâlnirii noastre aţi ratat-o.

Un zâmbet strâmb s-a instalat pe faţa colonelului, zâmbet care produse o oarecare nelinişte în ochii

„Blondului“ şi ai lui „Gropiţă“.

M-am instalat iar pe marginea patului, am sorbit o nouă gură de cocteil Sirius, am simţit că sunt iar prizonier, că n-o să mă pot mişca. Bănuiam că Dinks dăduse comanda imobilizării mele prin ridicarea unui deget, cu care ulterior îşi frecase nasul.

— Ieşiţi afară! a spus colonelul, fără să mă slăbească

din ochi.

Ordinul i-a surprins pe cei doi. S-au uitat mai întâi unul la altul şi abia după aceea s-au făcut nevăzuţi.

— Nu prea-s inteligenţi „bebeluşii“, am rupt eu tăcerea.

— În schimb, sunt credincioşi.

— Mă doreşti ca ei?

— Te vreau pentru mintea ta.

— Atunci trebuie să mă suporţi.

— După câteva zile de convieţuire, te vei obişnui să mă

asculţi. Pe nava asta toată lumea mă ascultă.