— Am fost îngrijorată.
Am intrat în casă.
— Ai mâncat?
În timp ce mă spălam pe mâini, întrebarea Alanei mi-a adus aminte de Grant. Pe nava Star, când ne întâlneam,
eu copil, el comandor, adică şef suprem, la fel mă întreba:
„Ai mâncat?“.
— Dar tu? i-am răspuns eu cu altă întrebare.
— Eu mănânc puţin.
Am intrat în cameră. Alana a intrat în nişa care servea drept bucătărie. Nu părea intimidată de aparatura din
„dotare“. Tocmai deschisese frigiderul ca să-şi dea seama de nivelul meu de aprovizionare. A ales două cotlete, le-a despachetat din staniol şi le-a montat pe ţepuşa cuptorului cu microunde. A preparat rapid o maioneză în care a pus apoi nişte ţelină rasă. Până a ornat-o cu măsline, cotletele au fost gata. Ne-am aşezat la masă şi am început să mâncăm, uitându-ne din când în când unul la altul. Ochii Alanei erau mari şi curioşi. Dar buna creştere o împiedica să vorbească la masă sau să mă descoasă.
Ştia că fusesem la doctor, însă se jena să mă întrebe ce făcusem acolo.
Alana a strâns masa, a aruncat în incinerator farfuriile de hârtie presată şi s-a apucat să prepare o cafea. M-am instalat în fotoliu şi am dat drumul la televizor. Îl adusese Grant în locul celui spart. Alana a pus cafeaua pe măsuţă
şi s-a instalat în fotoliul celălalt.
— Bingsley zice că sunt sănătos, aşa cum eram la ieşirea din clinică. Niciun semn că boala ar reveni.
— Dar ai avut o perioadă de uitare, nu?
— I-am spus, însă aparatele lui sunt mai presus de spusele bolnavilor. Mi-a recomandat iar odihnă.
— Dar e absurd!
Alana s-a îndoit de mijloc către mine şi m-a fixat cu ochii ei albaştri. Era sincer îngrijorată.
— Aşa zic şi eu. În cazul în care Bingsley are dreptate, atunci sunt valabile mai multe variante.
— Ce variante? În legătură cu ce? Amnezia ta are o singură variantă.
— Ai dreptate. Dar nu de boala mea vorbeam, ci de cauzele ei. Dacă boala mea există, şi asta nu poate fi pus
la îndoială, iar din punct de vedere clinic sunt normal, înseamnă că are cauze externe.
— Cauze externe?! a repetat interogativ Alana.
— Da. Vreau să spun că uitarea se datorează unor stimuli din exterior.
— E logic ce spui, dar este doar o ipoteză. Nu ai nicio dovadă că ar fi aşa.
— O să am.
Tonul meu fusese îndesat şi ameninţător. Alana sesizase asta şi, instinctiv, se retrăsese către spătarul fotoliului, uitându-se la mine de parcă atunci mă vedea pentru prima dată. Hector se instalase din nou între noi.
Zâmbea ca în holograma de la cimitir, dar zâmbetul acesta îmi provocă o furie rece, cerebrală. M-am ridicat din fotoliu, fără să mă uit la Alana, şi m-am dus la bibliotecă.
Am căutat câteva clipe, după care am scos un volum şi l-am dat fetei.
— Shakespeare, Hamlet, a citit. Alana pe copertă. Ce-i cu asta?
— Te-am întrebat mai înainte cine nu şi-a găsit liniştea...
— ...până nu a răzbunat moartea tatălui său? Hamlet, desigur, chinuit de fantome. Dacă nu eram atât de îngrijorată, îmi aduceam aminte de drama nefericitului prinţ.
— Azi mi-am propus să-l găsesc pe cel care mi-a ucis prietenul.
— De aceea erai aşa de încruntat puţin mai devreme?
— De aceea.
— Şi crezi că o să poţi face tu singur ce n-au reuşit specialiştii?
— Cred. Specialiştii de care vorbeşti se uitau la mine ca la un perete. Le păsa de Hector atât cât să-şi justifice sarcinile de serviciu. Pe când eu am fost prietenul lui Hector şi sufăr că nu mai este. Acesta va fi atuul meu.
— Cu sentimentele nu descoperi criminali. Ba ajungi, orbit de ele, să greşeşti, să fii profund subiectiv, să
nedreptăţeşti. Şi este foarte grav când un om acuză pe nedrept alt om
— Am simţit asta pe pielea mea. Iar cei care mă acuzau nu păreau că suferă peste poate.
