întâlnirea. M-am ridicat, am căutat în bibliotecă pacheţelul cu cărţi de vizită. L-am găsit cam răvăşit, semn că nu scăpase nici el de vizitatorii mei, curioşii de ieri. Pe ultima carte de vizită scria un număr: 50. Deci pacheţelul conţinea 50 de bucăţi. Am început să număr, ştiind că
n-am folosit niciodată cartonaşele pe care scrisesem adresa şi instituţia unde lucram şi codul videotelefonului.
Erau 49.
— Alana, vrei să le numeri şi tu?
— 49, a spus Alana în final.
— Pe mine mă cheamă Mae.
Zăpăcit de apariţia neanunţată a fostei mele prietene, uitasem să fac prezentările. Şi acum eram pus la zid.
Fetele şi-au dat mâna, şi-au zâmbit protocolar şi s-au reaşezat la locurile lor.
— Alana a venit de pe Sirius; are o bursă la Centrul de Fizică Aplicată.
— Eşti medic? a început Mae interogatoriul.
— Nu, studiez pictura secolului XX.
I-a servit deci aceeaşi minciună ca şi mie. Şi tot fără să
clipească.
— Credeam că-l îngrijeşti pe Poe. Am auzit că eşti în concediu medical, s-a întors Mae către mine.
— Sunt, i-am răspuns, ca să o scutesc pe Alana de o altă explicaţie.
M-am uitat la ceas. Era 20,30. Ardeam de nerăbdare să-i comunic lui Grant povestea cu cartea de vizită. Nu-mi venea să cred că-mi fuseseră răscolite toate lucrurile numai pentru a mi se fură un cartonaş colorat, cu date personale înscrise pe el, dar totuşi era o constatare care trebuia făcută. Cartonaşul fusese luat şi trimis în mod misterios lui Mae. Dacă se depista calea pe care o urmase, poate se mai câştiga vreo informaţie.
Cred că la gândurile astea am rămas. Ce-a mai urmat după ele nu mai ştiu. Când mi-am revenit, Alana, Mae şi Grant se uitau la mine cu îngrijorare.
— Călătoreşti,
băiete,
călătoreşti...,
a
mormăit
colonelul, deşi se vedea că i se luase o piatră de pe inimă
văzând că mi-am revenit.
Alana avea obrajii umezi şi ochii de un albastru mai închis decât de obicei.
Mae era speriată, dar nu plânsese.
— Ce-am mai făcut, săracul de mine?! am încercat să
glumesc.
— Ne-ai delectat dându-ţi ochii peste cap şi bâiguind o poveste, a spus Grant.
— Cu bătrânul Io, a completat Alana, care mai asistase la o scenă similară cu o seară înainte.
— Devine plictisitor obiceiul ăsta! le-am comunicat părerea mea.
— Dragă băiete, obiceiul ăsta ne îngrijorează peste măsură.
— De ce, colonele, „ne“... Sunteţi mai mulţi?
Grant a tăcut şi s-a rezumat să clatine din cap a nemulţumire.
— Cel puţin pe cei de faţă ne îngrijorează, a intervenit împăciuitoare Alana.
— Nici eu nu-mi sunt indiferent, le-am spus, dar nu mă
pot împotrivi. Aşa, deodată, nu mai ştiu pe ce lume sunt şi nici ce fac.
— Bine că nu eşti violent, a spus Mae. Atunci, când a murit Hector, m-ai speriat cu felul tău de a te comporta.
— A fost violent? s-a interesat Alana.
— Când a intrat în casă, nu. Mi-a zâmbit chiar. Dar apoi s-a repezit la Hector şi l-a luat de gât...
— De reverele hainei, a corectat-o Grant.
— A spus ceva? a continuat Alana imperturbabilă
interogatoriul lui Mae.
— Da. Strigă: „Hector, nu! Hector, nu!“.
— Aveam motive doar, m-am simţit dator să completez.
Hector devenea din ce în ce mai sferic.
— Despre treaba asta ai citit sau ţi-au povestit alţii? Tu n-ai fost conştient de metamorfoza lui Hector fiindcă n-ai putut să povesteşti scena.
Intervenţia mea şi cea a colonelului au întrerupt pentru o clipă dialogul înfiripat între fete. Alana însă nu s-a lăsat cu una, cu două:
— În legătură cu asta, am obiecţiuni. Subconştientul lui Poe a participat activ la toate cele întâmplate, lucru dovedit cu prisosinţă chiar în camera albă.
— Văd că vă cunoaşteţi, am remarcat, rimbind celor mai dragi dintre oamenii care trăiau în acel moment pe Pământ. Grant şi Alana s-au privit parcă puţin complice.
