Io căzuse din nou pe gânduri. Aşa că l-am lăsat în fotoliul său şi am ieşit toţi trei din cabină. Trebuia să se odihnească, fiindcă avusese parte numai de zbucium în ultimele zile.
Ne-am dus toţi trei la comandă. Beculeţele de control ale sistemului vital al navei clipeau liniştitor. Mă aşteptam, dintr-o clipă în alta, să se deschidă uşa şi să apară
Hermann sau Dinks.
— Este fantastic bătrânul! a început Grant. Atâta vigoare intelectuală n-am întâlnit de mult. Se spune că
numai astronauţii generaţiei romantice de cucerire a cosmosului mai aveau asemenea calităţi.
— Cum v-aţi întâlnit?
— Am ajuns pe 1032-F.C. ghidându-ne după emisiunea permanentă prin care se stabilea contactul cu tine. Antena lor ne-a ajutat să-i localizăm.
— Io ştia că ai trecut de cele două centuri şi că eşti pe 1032-F.C. Aştepta să-i cauţi. N-avea de unde să ştie de amnezia ta, a completat Alana spusele colonelului.
— Voi aţi stat mai mult de vorbă, m-am băgat eu în discuţie. Nu-mi explicaţi şi mie care-i esenţa transferului de zestre umană sau genetică? Am prins eu ceva din poveste, dar fundamentul teoretic îmi scapă.
Alana şi Bingsley s-au uitat întrebători la Grant, dându-i parcă prin acest gest cuvântul.
— Poe, băiatule, asupra caracterului corpuscular şi în acelaşi timp ondulatoriu al materiei toată lumea aici de faţă este edificată. Se ştie că la temperaturi foarte scăzute, apropiate de zero absolut, materia se ordonează şi are alte proprietăţi, manifestându-se puternic ondulatoriu. Io şi ai săi, geneticieni de meserie, ştiau că ordonarea în spirale duble a moleculelor de ADN are o manifestare ondulatorie a materiei biologice. Multitudinea de amplitudini şi de frecvenţe care însoţesc materia biologică se combină într-o undă fundamentală, cea despre care vorbea Io.
— Colosal! a răbufnit Bingsley. Vom avea cu ce să
revoluţionăm medicina pe Pământ.
— Aşa este, l-a aprobat Grant. Datorită abordării din acest unghi de vedere, calculatoarele lor biologice sunt net superioare alor noastre.
— Ce zici, psihologule? am interpelat-o eu pe Alana, luând-o drăgăstos de după umeri. Voi, pe Sirius, n-aveţi nevoie de...
— Poe, m-a întrerupt Alana, a venit timpul să-ţi spunem adevărul.
— Staţi, nu vă repeziţi! a sărit Bingsley. Ce-i graba asta? Mai încet, să-şi mai revină omul! M-am săturat să-l tot am pacient.
Mă uitam la Alana, la Grant, la doctor şi nu înţelegeam nimic. Ce adevăr? Grant era impenetrabil, dar evita să mă
privească, Alana lăsase ochii în jos şi se rumenise binişor la faţă, iar Bingsley îşi masa supărat creştetul capului, gest care-i dădea un aer caraghios.
— Ei? am făcut eu rupând tăcerea. Aştept.
— Pe răspunderea ta, Grant, s-a retras Bingsley din jocul pe care nu-l înţelegeam.
Grant şi-a dres puţin glasul, a venit către mine, mi-a pus o mână pe umăr şi a spus:
— Poe, noi ţi-am ascuns adevărul în cursul acţiunii, fiindcă te putea deranja afectiv. Iar tu, din cauza amneziilor tale, a „camerei albe“, a transferului, în fine, din cauza tuturor acestor solicitări, ai o sensibilitate exagerată.
— Patologică, eu aşa am caracterizat-o, a mârâit Bingsley, evident nemulţumit de turnura discuţiei noastre.
Grant s-a oprit, nemaiştiind cum să continue. Mie îmi treceau prin cap tot felul de idei, aşa că m-am decis să mă
opresc la una din ele, cea care, afectiv, m-ar fi dărâmat cu adevărat:
— Nu cumva Alana este măritată?!
Mă aşteptam la zeci de reacţii diferite la auzul pronosticului meu, dar hohotele pe care le-a provocat m-au debusolat total. Alana râdea cu lacrimi, venind în timpul acesta către mine, cu vădita intenţie de a mă lua în braţe. M-am tras înapoi supărat şi am răcnit, ca să le acopăr hohotele nesuferite:
— Atunci, care-i...?
Dar n-am apucat să termin. Alana m-a luat de gât şi, între două sărutări, a reuşit să-mi şoptească:
— Doream să ştii că nu ne-am întâlnit întâmplător.
Am simţit cum o linişte deplină pune stăpânire pe mine.
Asta era? Şi de ce atâta jenă în a-mi comunica un fapt atât de simplu?
— Nu reacţionează, a spus mirat Grant către doctor.
— Sigur. Acum mă bagi în seamă, dar când am spus că-i mai bine să amânaţi discuţia asta, te-ai făcut că nu mă auzi. Sigur că nu reacţionează, fiindcă depresiile sunt aproape întotdeauna precedate de o obnubilare totală şi de o...
— Ce ai, doctore? l-am întrebat eu cam de sus, liniştit că cea mai groaznică dintre presimţirile mele nu se adeverise.
— Vrea să-ţi spună că v-aţi întâlnit la băruleţul de pe strada ta conform unui plan minuţios pus la punct...
— Şi ce dacă?
— Că nici întâlnirea de seara, din faţa Centrului de Fizică Aplicată, n-a fost o întâmplare. Alana nici n-a intrat acolo, ea te-a aşteptat în parc...
— Ei şi?
