consideri îngrozitor, January? E în regulă dacă așa simți. Am fost o persoană
îngrozitoare în multe momente din viața mea.
Vreau să fiu din nou bărbatul pe care mama ta l-a făcut din mine: noul eisoț. Și bărbatul pe care l-ai făcut tu din mine: tatăl tău care te adoră. Caut ceva ceam pierdut din mine însumi și nu e corect pentru nimeni.
Dacă aș putea avea înapoi trecutul, acei ani frumoși dinainte de recidivacancerului, n-aș ezita. O să repar asta. Nu renunța la mine, January. Ăsta nu esfârșitul.
January, astăzi împlinești douăzeci și opt de ani.
Când aveam eu douăzeci și opt de ani, frumoasa mea soție năștea copilulnostru. Pe 13 ianuarie, supranumită și cea mai bună zi dintre toate zilele. Uneorimă întreb cum vor arăta copiii tăi. Nu ai tăi și ai lui Jacques neapărat, deși și așaar fi în regulă.
Mă gândesc la o fetiță care seamănă cu tine. Poate că are zece degețele lamâini și zece la picioare, dar, chiar și dacă nu are, tot ar fi perfectă. Și mă gândescla ce fel de femeie vei fi pentru ea. Ce fel de mamă.
Când mă gândesc la asta, de obicei îmi vine să plâng, January. Pentru că
știu că te vei descurca mai bine decât mine, iar gândul ăsta mă liniștește atât demult. Dar, chiar și dacă nu vei fi, chiar dacă vei face aceleași greșeli pe care le-amfăcut și eu, te cunosc, January.
Te cunosc mult mai bine decât mă cunoști tu pe mine și îmi pare rău, dar,dacă trebuia să fie un dezechilibru, mă bucur că a ieșit așa.
Îți amintești prima ta despărțire? Am menționat-o în cea de-așaptesprezecea scrisoare. Erai devastată. Mama ta a sunat la Taco Bell undelucrai și s-a dat drept tine, scuzându-te că erai prea bolnavă pentru a te duce lalucru.
În momentul acela, am fost atât de îndrăgostit de ea. Știa exact ce să facă. Șicum a avut grijă de tine. Nu am cuvinte.
Știe și ea, apropo. Știe tot ce ți-am spus și ție. M-a lăsat să-mi iau răgazulsă-ți mărturisesc. Nu era sigură că aveai nevoie să știi. Și poate că nu ai. Dacă epe-așa, atunci îmi pare rău. Dar bănuiesc că mi-am dorit să afli și tu tot adevărulca să știi.
Dacă ai impresia că povestea asta are un final nefericit, asta e pentru că încă
nu s-a încheiat.
De când am început să scriu scrisorile astea, am fost un milion de lucruridiferite, unele bune, altele mai puțin bune.
Dar astăzi, cu ocazia celei de-a douăzeci și opta aniversări a zilei tale denaștere, mă simt același bărbat care am fost în toți anii din urmă.
Mă uit la tine. Îți număr degetele. Mă întreb ce te face atât de diferită față derestul lumii. Nu știu când s-a întâmplat, dar sunt din nou fericit. Cred că, chiardacă lucrurile nu vor rămâne așa, voi purta mereu cu mine acest moment. Cumaș mai putea fi trist când am văzut cum dintr-un bebeluș te-ai transformat înfemeia care ești acum?
January, ai douăzeci și opt de ani, iar astăzi sunt tatăl tău.
Capitolul 26. Cea mai bună prietenă
M-am întins pe podea și am privit în sus la stele. Nori întunecați și pufoși alunecau pe cer, făcându-i să dispară încetul cu încetul, iar eu îi urmăream ca pe o numărătoare inversă, deși a ce, nu știam. Scrisorile stăteau grămadă în jurul meu, toate deschise, toate citite. Două ore numi oferiseră împăcarea, însă era un timp pe care nu mă așteptam să-l mai am cu el. Cuvintele pe care nu mi le adresase fuseseră în cele din urmă
rostite. Mă simțeam de parcă aș fi călătorit în timp.
Eram rănită, pe jumătate vindecată și cu rănile zgândărite din nou.
„Everybody Hurts“ răsuna pe fundalul gândurilor mele. Aș fi zis că îi înțelegeam aspectul consolator, ideea că durerea ta nu era singură.
Ceva din toată asta o făcea să pară și mai mare, și mai mică în același timp. Mai mică fiindcă întreaga lume părea să doară. Mai mare pentru că
puteam în sfârșit recunoaște că toate celelalte sentimente asupra cărora mă concentrasem fuseseră o distragere de la durerea cea mai mare.
Tatăl meu nu mai era. Și aveam să-i simt lipsa pentru tot restul vieții.
Iar asta trebuia să fie în regulă.
M-am întins după telefon și am deschis aplicația de YouTube. Am tastat „Everybody Hurts“ și am ascultat-o acolo, la difuzorul telefonului.
Când s-a terminat, am pus-o din nou.
Durerea s-a instalat într-un ritm profund. Se simțea aproape ca un efort fizic, o arsură crescândă în mușchii și în încheieturile mele. Odată, în timpul unui sezon prost de dureri de cap, doctorul îmi spusese că
durerea era modul corpului nostru de a se face ascultat.
— Uneori e un avertisment, îmi spusese ea, alteori e o tabelă de marcaj.
Nu știam care era intenția durerii ăsteia, dar m-am gândit: dacă o ascult, poate va fi dispusă să dispară înapoi o vreme.
Poate că noaptea asta de durere avea să-mi aducă o zi de ușurare.
Cântecul s-a terminat încă o dată. L-am pus de la început.
Noaptea era rece. M-am întrebat cât de rece avea să fie în ianuarie.
Voiam să aflu. Dacă aflam, ar fi însemnat încă o parte din el pe care aș fi putut-o întâlni.
Am strâns plicurile într-un teanc ordonat și m-am ridicat să plec spre casă, însă acum, când vizualizam casa de pe malul lacului, am fost
străbătută de o nouă și stranie variație a acelei dureri mistuitoare: Gus în Re minor.
