Mă simțeam de parcă urma să mă dezmembrez, de parcă țesuturile conjunctive dintre coastele din stânga și cele din dreapta îmi fuseseră
luate, iar eu urmam să mă despic în două.
Trecuseră câteva ore de când ne despărțiserăm. Nu primisem nici un apel, nici măcar un mesaj. M-am gândit la expresia de pe fața lui când o văzuse, de parcă dinaintea lui s-ar fi aflat o fantomă. O fantomă mică și frumoasă, pe care cândva o iubise atât de nebunește, încât se căsătorise cu ea. Atât de nebunește, încât fusese dispus să lase totul deoparte chiar și după ce ea îi frânsese inima în bucăți.
Am început din nou să plâng, atât de tare, încât nu mai vedeam.
Am intrat în mesajele cu Shadi și i-am scris: Am nevoie de tine.
În câteva secunde, mi-a răspuns: Iau primul tren.
M-am uitat lung la telefon preț de încă o secundă. Nu era decât o singură persoană în toată lumea cu care chiar aș fi vrut să discut acum.
Am tastat numele și mi-am dus telefonul la ureche.
Era în puterea nopții. Nu mă așteptam să-mi răspundă, dar, la al doilea apel, am auzit linia conectându-se.
— Janie? a șoptit mama grăbită. Ești bine?
— Nu, am scâncit eu.
— Spune-mi, scumpo, am auzit-o vorbind cu glas rugător, ridicându-se în capul oaselor, cearșafurile foșnind și clicul lămpii de pe noptieră aprinzându-se. Sunt aici acum, scumpo. Spune-mi tot ce s-a întâmplat.
Vocea mi s-a pițigăiat pe când am început cu începutul.
— Ți-am zis că Jacques s-a despărțit de mine într-un jacuzzi?
— Rahatul ăla cu ochi! a exclamat mama.
Și apoi i-am povestit și restul. I-am spus tot.
#
Shadi a ajuns la zece dimineața cu o geantă de voiaj în care ar fi încăput lejer un jucător de baschet și cu o cutie cu produse proaspete.
Când am deschis ușa și am văzut-o pe veranda scăldată în soare, m-am aplecat înainte să văd mai întâi ce era în cutia de carton și am întrebat:
— Fără băutură?
— Știai că ai o super piață cu produse de la fermierii locali la nici două străzi de aici? a făcut ea, strecurându-se înăuntru. Și că singurul șofer de Uber pare să fie orb cu acte în regulă?
Am încercat să râd, dar numai văzând-o aici m-a făcut să-mi dea lacrimile.
— O, scumpo! a făcut Shadi și a lăsat cutia pe canapea înainte să mă
cuprindă într-o îmbrățișare toată numai apă de trandafiri și ulei de cocos, îmi pare așa de rău, a continuat, mâna ei jucându-se în părul meu într-o manieră blândă, maternă.
S-a tras înapoi și, apucându-mă de brațe, m-a examinat și a spus încetișor:
— Vestea bună este că pielea ta arată ca a unui bebeluș. Ce ai mâncat pe aici?
— Nimic de genul ăla, am zis, arătând cu capul înspre cutia cu dovlecei și verdețuri.
— Dietă improvizată? s-a panicat ea, iar după ce am încuviințat din cap, m-a bătut ușor pe braț și s-a întors spre bucătărie, luând și cutia în brațe pe drum. M-am gândit eu. Înainte de băutură și de plâns, ai nevoie de legume. Și probabil și de niște ouă.
S-a oprit brusc în ușa bucătăriei și a rămas cu gura căscată la proporțiile, amploarea și stilul mizeriei dezgustătoare pe care reușisem să o fac.
— OOOOK, a făcut ea, regrupându-se pe măsură ce punea legumele pe bucățica de blat rămasă liberă. Ce-ai zice să te schimbi de pantalonii ăia, iar eu mă apuc de gustare.
— Ce au pantalonii ăștia? am făcut eu, arătând către trening. Sunt uniforma mea, acum că am renunțat oficial.
Shadi și-a dat ochii peste cap și a început să bată cu unghiile ei albastre în blat.
— Serios, Janie, nu trebuie să fie rochie de bal, dar refuz să mă apuc de gătit până când nu pui pe tine niște pantaloni cu nasture sau fermoar.
Stomacul mi-a ghiorăit atunci, de parcă s-ar fi rugat și el de mine, după care m-am dus înapoi în dormitorul de la primul etaj. Acolo erau câteva tricouri șifonate pe care Gus le aruncase pe podea în ultimele două săptămâni și pe care nu le mai ridicase nimeni, iar eu le strânsesem
grămadă în spatele ușii dulapului, unde nu trebuia să le văd, pe atunci îmbrăcată în pantalonii scurți și în tricoul cu Ella Fitzgerald.
Pregătirea gustării s-a dovedit a fi o treabă de o oră și jumătate, după
care Shadi a insistat să terminăm de spălat toate vasele înainte să ne așezăm la masă.
— Uită-te la mormanul ăla! am încercat eu să fac apel la rațiune, gesticulând către turnul înclinat de boluri cu resturi de cereale uscate. O
să ne apuce Crăciunul până le vom termina.
— Atunci mă bucur că mi-am luat și haina de iarnă cu mine, a răspuns Shadi, ridicând din umeri.
