Chiar atunci mi s-a tăiat respirația de parcă aș fi alergat încă o dată
goală în valurile reci ale lacului Michigan. Eram recunoscătoare că eram în viață, chiar și cu gunoaiele care pluteau. Recunoscătoare că o aveam pe Shadi aici. Că citisem scrisorile de la tata și că mă mutasem alături de August Everett.
Orice ar fi urmat, aveam să supraviețuiesc, așa cum supraviețuise și Shadi de atâtea ori.
Până când am conștientizat toate acestea, trebuie să fi trecut un minut în care nu s-au mai auzit alte bătăi în ușă și nici alte strigăte, iar eu m-am grăbit spre ușă cu inima bătându-mi nebunește în timp ce Shadi mă aplauda de pe canapea de parcă ar fi urmărit o cursă olimpică din tribune.
Am deschis ușa care dădea înspre veranda întunecată și furtunoasă, însă aceasta era goală. Am fugit afară, desculță, am coborât treptele și am cercetat curtea, strada din față, treptele ușii de alături.
Gus nu era pe nicăieri. Am coborât treptele într-o fugă necugetată și, pe la jumătatea lor, am sărit direct pe iarbă, tălpile lipăindu-mi prin noroi. Ajunsesem în dreptul curții din față a casei lui Gus când mi-am dat seama că mașina lui nici nu era acolo.
Plecase. Îl ratasem. Nu eram sigură dacă începusem din nou să
plâng sau dacă îmi epuizasem toate lacrimile. Mă dureau coastele și tot ce se găsea dincolo de ele. Umerii îmi tremurau, iar fața îmi era umedă, deși posibil ca asta să fi fost și de la aversa care învăluia micuța noastră
stradă dinspre plajă. Era sub apă acum, iar curentul ducea frunzele și gunoaiele la vale.
Îmi venea să țip. Fusesem atât de răbdătoare cu Gus întreaga vară. Îi spusesem că aveam să fiu și fusesem, iar acum întorsesem spatele la ceea ce probabil că fusese ultima noastră șansă.
Mi-am îngropat gura în dosul palmei pe când un suspin grav mi-a răzbătut din piept. Îmi venea să mă prăbușesc în iarbă mlăștinoasă, să
mă las absorbită de ea. Dacă aș fi fost pământ, mi-am zis în sinea mea, aș
simți încă și mai puțin decât atunci când făceam curățenie.
Ori poate că aș fi simțit fiecare pas, fiecare talpă care mă calcă, dar poate că până și asta ar fi fost de preferat dezolării pe care o simțeam acum.
Fiindcă știam, cât se poate de sigur, că Shadi avusese încă o dată
dreptate. Mă îndrăgostisem, în sfârșit. Fusese incredibil de neprevăzut, îmi fusese sortit ca eu să-mi intersectez calea cu a cuiva pe care îl puteam iubi așa cum îl iubeam pe Gus Everett, și totuși mă simțeam norocoasă în ciuda dezolării.
Am văzut cu coada ochiului o lumină aprinzându-se și, când m-am întors înspre ea, mă așteptam să o găsesc pe Shadi pe veranda din față.
Însă lumina nu venea de pe veranda mea.
Ci de pe a lui Gus.
Atunci a început muzica, la fel de răsunătoare ca în prima seară. De parcă festivalul Pitchfork sau Bonnaroo s-ar fi desfășurat chiar acolo, în fundătură noastră.
Atunci a răsunat vocea lui Sinead O’Connor, cu versurile triste de la
„Nothing Compares 2 U“.
Ușa s-a deschis, iar el a pășit în lumină, ud leoarcă, în timp ce eu mă
gândeam că, în ciuda așteptărilor, părul lui grizonant și ușor ondulat încă reușea să sfideze gravitația, stând ridicat în sus în tot felul de unghiuri ciudate și somnoroase.
Cântecul încă mai răsuna pe toată strada, întrerupt doar de bubuiturile din ce în ce mai puțin sonore ale furtunii care se îndepărta, iar Gus a venit înspre mine prin ploaie, părând la fel de nedumerit dacă
să plângă sau să râdă, cum mă simțeam și eu acum.
Când a ajuns în dreptul meu, a încercat să spună ceva, dar melodia cânta încă pe fundal, prea tare ca să se poată auzi și el normal. Eu tremuram și dinții îmi clănțăneau, dar nu mi-era neapărat frig. Simțeam mai degrabă că pluteam în afara propriului corp.
— Nu am plănuit asta prea grozav, a spus Gus în cele din urmă
peste muzică, arătând cu subînțeles înspre propria casă.
Un zâmbet mi-a apărut pe chip, străbătută în același timp de un junghi dureros în stomac.
— Am crezut că... El și-a trecut mâna prin păr și a privit în jur, aproape rușinat. Nici nu știu ce. M-am gândit că am putea dansa.
Un hohot de râs a ieșit din mine, surprinzându-ne pe amândoi, iar fața lui Gus s-a luminat la auzul sunetului. De îndată ce s-a stins și ultima notă, lacrimile mi-au izvorât din nou în ochi, o arsură începând să se facă
resimțită în spatele nasului.
— Voiai să dansezi cu mine în ploaie? am întrebat cu voce groasă.
— Ți-am promis, a răspuns el serios, cuprinzându-mă de talie.
Ți-am spus că o să învăț.
Eu am scuturat din cap, încercând să-mi stabilizez vocea.
— Nu ai nici o promisiune de ținut, Gus.
Încet, m-a tras înspre el, înfășurându-și strâns brațele în jurul meu, căldura emanată de trupul lui diminuată doar puțin de răceala ploii.
— Nu promisiunea în sine e cea care contează, a murmurat el, chiar deasupra urechii mele drepte, pe când a început să ne legene ușor dintr-o parte în alta într-o tandră aproximare a unui dans, opusul nopții de la petrecerea frăției. Ci faptul că ți-am făcut-o ție.
