— Ce-i? a întrebat.
Eu am scuturat din cap.
— Îți spun după ce termini.
M-am întins pe nisip și am privit în sus la cerul de lavandă. Soarele începuse să apună, iar noi ne mâncaserăm de mult gustările. Stomacul mi-a ghiorăit. Mi-am înăbușit un nou hohot de râs.
Nouă carte a lui Gus, denumită provizoriu Ceașca e deja crăpată, nu era nici pe departe o comediuță romantică, deși avea o poveste romantică
accentuată întrețesută în subiect și ajunsese extrem de aproape de un final fericit.
Protagonistul, Travis, părăsise cultul cu toate probele de care avea nevoie. Ba chiar o convinsese și pe Doris să plece cu el. Au fost fericiți, extrem de fericiți, dar nu mai mult de o pagină sau două înainte ca meteoritul apocaliptic anunțat de profet să lovească pământul.
Lumea nu se sfârșise. De fapt, Travis și Doris fuseseră singurele
victime omenești. Meteoritul ratase așezare, lovind fix poteca din pădure pe care călătoreau cei doi. Și nici măcar nu fuseseră omorâți de meteorit, ci de faptul că fuseseră distrași de la el: Travis își luase ochii de la drumul pe care se chinuise atât să ajungă cu mașina.
Roata din dreapta îi derapase, iar când o virase prea brusc, lovise o semiremorcă, zburând pe deasupra ei în direcția opusă. S-a oprit scrâșnind din toate încheieturile, strânsă ca o conservă călcată în picioare.
Am închis din nou ochii de la cerul la apus și mi-am înăbușit încă un râset. Nu știam de ce nu mă puteam opri, dar, cât de curând, senzația mi s-a acutizat în stomac și mi-am dat seama că, de fapt, nu râdeam, ci plângeam. Mă simțeam deopotrivă învinsă și înțeleasă.
Furioasă că acele personaje meritau mai mult decât primiseră și cumva eram alinată de experiența lor. Da, mi-am zis în sinea mea, așa se simte uneori viața. De parcă ai face tot ce-ți stă în puteri să
supraviețuiești, doar ca să fii sabotat de o forță dincolo de puterile tale, poate chiar de o parte mai întunecată de-a ta.
Uneori, era vorba chiar de propriul corp. Celulele tale ajungeau să
fie otrăvite și luptau împotriva ta. Sau vreo durere cronică care începea de la ceafă și care-ți învăluia apoi craniul până când o simțeai ca niște unghii care îți intră în creier.
Alteori, vreo dorință sau suferință, singurătatea sau frica era cea care te scotea de pe drumul pe care îl ocoliseși luni întregi, ba chiar ani.
Împotriva căruia te luptaseși cu înverșunare.
Măcar ultimul lucru pe care îl văzuseră, meteoritul îndreptându-se spre pământ, îi distrăsese prin frumusețea lui. Nu le fusese frică.
Fuseseră captivați. Și poate că doar la atât trebuia să speri în viață.
Nu știu cât am stat întinsă acolo, cu lacrimile curgându-mi tăcute pe obraji, dar am simțit apoi un deget aspru ștergându-mi o lacrimă și, când am deschis ochii, am văzut chipul blând al lui Gus. Cerul devenise de un albastru-închis. Culoarea aceea pe pielea cuiva ar fi trebuit să-ți întoarcă
stomacul pe dos. Dar, în acest context, era frumoasă. Ciudat cum lucrurile te pot scârbi în anumite situații, iar în altele să îți apară de necrezut.
— Hei, a spus el cu blândețe. Ce s-a întâmplat?
M-am ridicat în capul oaselor și mi-am șters fața.
— S-a zis cu finalul tău fericit, am răspuns.
Gus a încruntat din sprâncene.
— Dar a fost un final fericit.
— Pentru cine?
— Pentru ei. Erau fericiți. Nu aveau nici un regret. Învinseseră. Și nici nu îl văzuseră venind. Din câte știm, vor continua să trăiască pe veci în acel moment, fericiți. Împreună și liberi.
Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe. Știam ce voia să zică. Mereu fusesem recunoscătoare pentru că tata murise în somn. Speram că, în seara de dinainte, el și mama să se fi uitat la ceva la televizor care să-l fi făcut să râdă atât de tare, încât să-și dea ochelarii jos ca să-și șteargă
lacrimile. Poate vreo emisiune cu bărci. Speram să fi băut mai mult decât trebuia din faimoasele martini pregătite de mama, așa încât să se ducă la culcare fără nici o grijă în afară de poate o ușoară mahmureală de dimineață.
Îi spusesem asta mamei când mă dusesem să o vizite de Crăciun.
Plânsese și mă ținuse în brațe.
— Cam așa s-a întâmplat, mă asigurase ea. Cam așa a fost mare parte din viața noastră împreună.
Am început, timid, să vorbim despre el. M-am învățat să nu pun prea multă presiune pe ea. Iar ea a învățat să admită, ușor, ușor, că
uneori e în regulă ca povestea ta să conțină și lucruri urâte. Că asta nu înseamnă că nu o să mai ai parte de cele frumoase.
— E un final fericit, a repetat Gus, aducându-mă înapoi la realitatea de pe plajă. În plus, cum rămâne cu finalul tău? Totul se leagă la perfecție.
— Nu chiar, am zis. Singurul băiat pe care considerase Eleanor că îl iubește e căsătorit.
— Mda, iar ea și Nick e clar că o să ajungă împreună, a făcut Gus. Îți dai seama de asta pe tot parcursul cărții. Era evident că e îndrăgostit de ea și că și ea îl iubește la rândul ei.
Eu mi-am dat ochii peste cap.
— Cred că proiectezi.
