Vocea îi tremura, aproape sfârșită.
Și poate că voiam să știe cineva că-mi pare rău și că mi-e dor de el.
Voiam să știe cineva care l-a cunoscut că sunt și eu o persoană în sine, nu doar o greșeală.
— Nu-mi pasă că ești o persoană în sine, m-am răstit eu. Apoi mi-am dat seama că era adevărat. N-o uram pe Sonya. Nici măcar n-o cunoșteam. Nu avea nici o legătură cu ea. Lacrimile curgeau mai repede, iar răsuflarea mi se tăiase. Nici măcar nu e vorba despre tine, ci despre el!
Despre faptul că avea o viață secretă. Despre toate lucrurile pe care nici nu le-am știut despre el și nici nu l-am întrebat. Și prin ce a trecut mama din cauza lui! N-o să știu niciodată cum să întemeiez o familie sau dacă –
măcar – pot să am încredere în ce am învățat de la ei. Rememorez fiecare interacțiune pe care am avut-o cu el și mă gândesc câte dintre ele au fost doar o minciună. De acum nu mai pot să-l cunosc. Nu-l mai am.
Plângeam în hohote. Fața mi-era udă și linia perforată de durere cu care trăisem un an întreg părea să se fi rupt chiar prin centrul meu.
— Of, draga mea, a spus Sonya încetișor. Nu putem în veci să-i cunoaștem pe deplin pe oamenii pe care îi iubim, iar când îi pierdem vor fi mereu multe altele pe care ne-ar fi plăcut să le aflăm, dar ce încerc să-ți spun este că această casă, acest oraș, această priveliște – toate au fost parte din el și a vrut să le împărtășească cu tine. Iar tu ești aici, nu-i așa? Ești aici și ai casa asta de pe plajă pe care a iubit-o din orașul pe care l-a iubit, ai scrisorile și...
— Scrisori? am făcut eu. Nu am decât una singură.
Ea a părut uimită.
— Nu le-ai găsit și pe celelalte?
— Care celelalte?
Ea a părut sincer nedumerită.
— Nu ai citit-o. Prima scrisoare. Nu ai citit-o până acum.
Firește că nu o citisem. Era ultima rămășiță de la el și nu eram pregătită să o citesc. Trecuse un an de la moartea lui, dar nu eram pregătită să-i spun adio. Eram gata să spun o grămadă de lucruri, dar nu adio. Scrisoarea zăcea încă pe fundul cutiei cu gin, unde stătuse toată
vara.
Sonya a înghițit în sec și și-a împăturit lista cu subiectele de discuție, îndesând-o înapoi în buzunarul puloverului ei supradimensionat.
— Mai ai părți din el. Ești ultima persoană din lume care mai are părți din el, iar dacă nu vrei să te uiți la ele, e problema ta. Dar nu mai pretinde că nu ți-a lăsat nimic.
S-a întors să plece. Atât avusese de spus, iar eu o lăsasem să spună
ce avea pe suflet. Mă simțeam prost, ca și cum pierdusem la un joc ale cărui reguli nu mi le explicase nimeni, și, totodată, mă resimțeam încă
după plecarea ei, dar rămăsesem pe picioare.
Avusesem discuția de care mă temusem toată vara. Intrasem în camerele pe care le ținusem închise. Mă îndrăgostisem și avusesem inima frântă, auzisem mai mult decât voiam să aud, și totuși eram încă în picioare. Minciunile frumoase erau gata. Distruse. Dar eu nu mă
prăbușisem.
M-am întors spre ușă cu un scop nou și am intrat. M-am dus prin beznă direct în bucătărie și am dat jos cutia. Un strat de praf acoperise plicul. L-am suflat și am ridicat clapeta ca să scot scrisoarea. Am citit-o acolo, aplecată deasupra chiuvetei, doar cu o lumină galbenă aprinsă
deasupra mea.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia deslușeam cuvintele.
Noaptea asta. Noaptea asta fusese aproape la fel de rea ca noaptea în care îl pierdusem sau ca noaptea înmormântării. În orice altă situație, nu mi-aș fi dorit decât să-mi am părinții aproape.
La naiba, chiar îmi doream să-i am aproape. Pe tata în pantalonii lui jerpeliți de pijama, cuibărit pe canapea și citind din biografia lui Marie Curie. O voiam pe mama, umblând în jurul lui în hainele de la Lululemon, ștergând obsesiv de praf ramele fotografiilor de pe șemineu, în timp ce îngâna cântecul preferat al tatei: E iunie în luna ianuarie, fiindcă
sunt îndrăgostit.
Asta fusese scena în care îi surprinsesem în prima Zi a Recunoștinței
în care venisem de când plecasem la facultate. Atunci când mă luase dorul de casă și mă împinsese să iau o hotărâre de ultim moment ca să
mă duc până la urmă acasă în vacanță. Când descuiasem ușa din față și pășisem înăuntru cu geanta mea de voiaj, mama țipase și scăpase soluția de curățat pe podea. Tata își dăduse jos picioarele de pe canapea și mijise ochii la mine prin lumina aurie din sufrageria lor.
— Este oare posibil? făcuse el. Să fie oare iubita mea fiică?
Regina-pirat a mărilor deschise?
Dăduseră amândoi fuga spre mine și mă strânseseră în brațe, iar eu începusem să plâng, de parcă abia atunci, când eram toți trei împreună, reușisem să pricep cât de mult îmi lipsiseră.
Iar acum simțeam din nou cum mi se rupe inima și îi voiam alături.
Voiam să mă așez pe canapea între ei, să simt degetele mamei prin păr și să le spun cât greșisem. Mă îndrăgostisem de cineva care făcuse tot ce îi stătuse în puteri să mă avertizeze să nu fac asta.
Și că mă lăsasem înfrântă. Că viața mi se destrăma și că nu aveam habar cum s-o repar. Că inima îmi era mai zdrobită ca niciodată și că mă
temeam că nu o mai puteam repara.
Am strâns bucata de hârtie în mâini și am clipit, alungându-mi lacrimile atât cât să pot începe să citesc cum trebuie.
