care s-au întors asupra foii.
— Ne-am despărțit la câteva luni după ce el s-a dus la colegiu. Nu am mai auzit nimic de el timp de douăzeci de ani, ca apoi, într-o zi, să
dau peste el aici. Fusese într-o călătorie de afaceri la o oră depărtare înspre est și hotărâse să-și prelungească șederea în North Bear Shore cu două zile. Am hotărât să mergem la cină. Am vorbit câteva ore înainte să
recunoască faptul că trecea printr-o separare recentă. Când ne-am despărțit, am crezut amândoi că nu aveam să ne mai revedem vreodată.
Și-a ridicat privirea la mine.
— Vorbesc serios. Dar, când să iasă din oraș, mașina tatălui tău s-a stricat.
Și-a studiat din nou notițele, cu lacrimi în ochi.
— Aveam amândoi inima frântă pe atunci. Uneori, ce aveam cu el
erau singurele momente bune din viața mea.
Am început să ne vizităm în fiecare weekend. Ba chiar și-a luat o săptămână liberă și a venit aici să caute o casă. Lucrurile evoluau cu repeziciune. Fără nici un efort! Nu spun asta ca să te rănesc, dar am crezut sincer că aveam parte de a doua noastră șansă. Am crezut că
aveam să ne căsătorim.
A tăcut o clipă și a scuturat din cap. S-a grăbit să reia înainte să apuc s-o opresc.
— Și-a cerut transferul la biroul din Grand Rapids. A cumpărat o casă. Casa asta. Pe atunci arăta groaznic, se desfăcea în bucăți, dar tot eram mai fericită decât fusesem de ani buni. Îmi vorbea despre tine, să te aducă aici, cu tot cu barcă, și să petrecem toată vara pe ea, noi trei. O să
locuiesc aici până mor, alături de un bărbat care mă iubește, m-am gândit.
— Era căsătorit, i-am zis în șoaptă. Îmi simțeam gâtul de parcă ar fi urmat să mi se rupă. Era căsătorit încă.
Și Gus e căsătorit, m-am gândit.
Emoțiile m-au copleșit. Voiam s-o urăsc. O uram, dar îi simțeam și durerea amestecată cu a mea. Simțeam entuziasmul unei noi iubiri, a unei iubiri vindecătoare, o a doua șansă cu cineva de care aproape că
uitaseși. Iar durerea care venea când adevărata lor viață se ivea în cale, agonia de a ști că exista o istorie pe care o împărtășeau cu altcineva, o relație pe care a ta nu o putea atinge.
Ea a strâns din ochi.
— Aspectul ăsta nu mi-a părut real până la diagnosticul mamei tale.
Cuvântul cu Of a declanșat un val de șoc prin mine. Am încercat să o ascund. Am reînceput să mă joc cu cheia.
Ea a continuat să citească, de data aceasta mai repede:
— Am păstrat legătura câteva luni. El nu era sigur ce avea să
urmeze. Știa doar că trebuie să fie alături de ea, iar eu nu puteam face nimic în această privință. A început să sune din ce în ce mai rar, apoi deloc. Într-o zi, mi-a trimis un e-mail, spunându-mi că ea era mult mai bine. Că împreună erau mult mai bine.
M-am oprit din nou din descuiatul ușii, fără să vreau. Eram cu fața spre ea, țânțarii și moliile bâzâind în jurul meu.
— Dar asta a fost acum câțiva ani.
Ea a încuviințat din cap.
— Când cancerul a recidivat, am primit un telefon de la el. Era devastat, January. Nu era vorba despre mine, o știam, ci despre ea. Era atât de speriat, încât următoarea dată când a trecut prin oraș cu munca, am fost de acord să ne vedem din nou. Avea nevoie de alinare, iar eu... eu începusem ceva cu un prieten de-al lui Maggie, un om bun, văduv. Nu era încă nimic serios, dar știam că ar putea deveni. Și nu știu... poate asta m-a speriat puțin sau poate o parte din mine l-a iubit dintotdeauna pe tatăl tău, ori poate că am fost doar egoistă și slabă. Nu știu. Și nici nu o să
pretind altfel. Dar tot o s-o spun: a doua oară, nu-mi mai făceam iluzii în privința direcției în care se îndreptau lucrurile. Dacă tatăl tău ar fi pierdut-o pe mama ta, nu ar mai fi putut suporta să mă vadă, iar eu nu aș
mai fi putut crede că mă iubea într-adevăr. Eram o distragere, dar posibil să fi crezut că măcar atât îi datoram. Când a început să repare casa asta, am știut, fără ca măcar să-mi spună, că nu avea să fie pentru noi. Apoi s-a întâmplat din nou, mama ta s-a însănătoșit a doua oară. Vizitele s-au rărit din ce în ce mai mult. La fel și telefoanele, ca apoi să se oprească de tot. De data asta, n-am mai primit nici măcar un e-mail. Nu pot să stau aici și să-ți spun că am avut vreunul dintre noi intenții suficient de bune.
Nu există răspunsuri corecte aici. Știu, știu că „nu ar trebui” să-mi fie îngăduit să am inima frântă acum, dar o am. Am inima frântă și sunt furioasă pe mine pentru că am intrat într-o asemenea situație și pentru că
m-am umilit stând aici pe verandă cu tine...
— Și atunci de ce ești aici? am întrebat. Am scuturat din cap, cuprinsă de un nou val de furie. Dacă se terminase totul, așa cum spui, cum de aveai scrisoarea?
— Nu știu! a strigat ea, ochii umplându-i-se mai întâi de lacrimi, care apoi au început să curgă. Poate că a vrut să-ți lase ție casa, dar nu a crezut că mama ta ar fi avut puterea să-ți spună despre ea sau poate că
nu a crezut că era potrivit să-ți spună ea. Poate s-a gândit că dacă ți-ar fi trimis cheia și scrisoarea direct nu ar fi nimeni aici care să încerce să te convingă să-l ierți. Nu știu, January!
Mama nu mi-ar fi spus niciodată, am realizat pe loc chestia asta. Nici după ce mi-a spus Sonya, mama n-a putut să discute subiectul, să
confirme sau să-mi explice. Voia să-și aducă aminte doar de lucrurile bune. Voia să se agațe de ele atât de strâns încât să nu-i dispară din minte, să nu cumva să apară acele părți ale lui despre care o durea să-și
aducă aminte.
Sonya a suspinat de câteva ori și apoi și-a șters ochii umezi.
— Tot ce știu este că, după moartea lui, avocatul mi-a trimis mie scrisoarea și cheia și un bilet de la Walt în care mă ruga să ți le dau. N-am vrut – depășisem momentul. Sunt acum cu cineva pe care îl iubesc, sunt fericită, dar el nu mai era și nu am putut să spun nu. Voia să știi adevărul întreg și voia să-l iubești în continuare și după ce-l aflai. Cred că m-a trimis pe mine aici. Ca să mă asigur că îl ierți.
