Pete,
am
ajuns
la
ultimul
capitolul
din
SECRETE_DE_FAMILIE.docx, rămânând cu ochii holbați la cursorul care licărea intermitent.
Totul ieșise mai mult sau mai puțin cum îmi închipuisem. Cuplul de clovni era bine, dar încă trăiau cu secretele lor. Tatăl lui Eleanor furase verigheta mamei ei și o vânduse ca să dea celeilalte familii a lui banii de care avea nevoie. Mama lui Eleanor încă nu avea habar de existența celeilalte familii și credea că doar își rătăcise inelul și că, poate atunci când aveau să despacheteze în următorul oraș, avea să îi cadă din vreun buzunar sau din faldurile vreunui prosop. În inima ei, bucățica de fir colorat din lână pe care soțul ei i-l legase în jurul degetului îl înlocuia mai mult decât suficient. Dragostea, la urma urmelor, era nu atât alcătuită
din lucruri strălucitoare, cât din cele practice. Din cele care se învecheau și rugineau doar ca să fie reparate și lustruite. Lucruri care se pierdeau și trebuiau să fie înlocuite cu regularitate.
Cât despre Eleanor, inima ei fusese zdrobită în mii de fărâme.
Circul mergea mai departe. Tulsa se micșora în urma lor, săptămâna petrecută acolo încețoșându-se ca un vis în pragul trezirii. Privea înapoi, prin ea răspândindu-se o durere despre care nu credea că avea să mai înceteze vreodată.
Cu asta, cu asta ar fi trebuit să închei. O știam prea bine.
Avea o calitate ciclică plăcută. O ordine temporară pe care cititorul o putea vedea desfășurându-se dincolo de pagină. Sau poate nu.
Iat-o acolo, exact așa cum trebuia să fie, iar eu îmi simțeam pieptul greu, corpul înfiorat și ochii umezi, cu toate că mai degrabă de la oboseală și de la ventilatorul de deasupra decât de la orice altceva.
Dar n-o puteam lăsa așa. Fiindcă oricât de frumoasă era acea clipă, în felul ei trist, eu nu o puteam crede. Nu era lumea pe care o știam.
Pierdeai lucruri frumoase – anii în care mama era sănătoasă, ocazia de a avea o carieră de vis, pe tata, prea repede –, dar găseai altele: o cafenea cu cel mai prost espresso din lume, un bar cu dansuri de cowboy, un vecin frumos, dar complex, ca Gus Everett. Mi-am pus degetele pe tastatură și am început să scriu.
Fulgi albi au pornit să se învolbureze în jurul ei, prinzându-i-se în păr, înhaine. Eleanor a ridicat ochii de la drumul prăfuit, minunându-se de ninsoareabruscă. Dar firește că nu era ninsoare, ci polen. Flori sălbatice albe răsăriseră de-oparte și de alta a drumului, vântul scuturându-le bobocii și luându-i cu el.
Eleanor s-a întrebat încotro se îndrepta și cum aveau să arate florilede-acolo.
Am salvat documentul și i l-am trimis pe e-mail Anyei.
Subiect: Ceva diferit.
Mesaj: Te rog, nu mă urî. Cu dragoste, J.
#
M-am trezit devreme și am condus douăzeci de minute ca să printez documentul la cel mai apropiat FedEx, doar ca să-l țin în mâini. Când m-am întors, Gus mă aștepta pe verandă, întins pe canapea cu brațul peste ochi. L-a dat la o parte ca să se uite la mine, după care a zâmbit și s-a ridicat în capul oaselor, făcându-mi loc să mă așez.
Mi-a pus picioarele în poala lui și m-a tras mai aproape de el.
— Și? a făcut.
I-am pus teancul de hârtie în poală.
— Acum trebuie să aștept să văd dacă sunt concediată de Anya. Și cât de furioasă e Sandy. Și dacă o să putem vinde cartea, iar eu o să am cu ce să „domnesc peste tine”.
— Anya n-o să te concedieze, a zis Gus.
— Dar Sandy?
— Probabil că o să se enerveze. Dar tu ai mai scris o carte. Și vei mai scrie. Probabil chiar cartea pe care o vrea ea. O să vinzi cartea, cu toate că
nu neapărat înainte s-o vând eu pe a mea, și, oricum ar fi, sunt sigur că
vei găsi o cale să domnești peste mine.
Eu am ridicat din umeri.
— O să mă străduiesc din răsputeri, în orice caz. Cum rămâne cu tine – aproape ai terminat?
— De fapt, chiar da. Cu ciorna, cel puțin. Încă o săptămână sau două
și sunt gata.
— Cam atât îmi ia mie să spăl vasele pe care le-am lăsat prin casă
săptămâna asta.
— Sincronizare perfectă, a spus Gus. Uite cum preia destinul afurisitul de control.
