Am plecat la miezul nopții, atunci când Pete a declarat în sfârșit că
ar trebui să meargă acasă la labradori, iar Maggie a sărit să strângă în jur,
doar că noi eram prea amețiți să conducem, așa că am mers pe jos, prin căldură și țânțari.
Iar în timp ce mergeam, mă gândeam întruna: Aproape îl iubesc, încep să îl iubesc. Îl iubesc.
Când am ajuns în dreptul caselor noastre, nu le-am luat în seamă, apucând-o în schimb pe cărarea ce ducea înspre lac. Era vineri, la urma urmelor, și încă legați de înțelegerea noastră.
Ne-am dezbrăcat până la piele și am luat-o la fugă, țipând, în apa rece ca gheața, mână în mână. Am fugit până când ne-a plesnit coapsele, șoldurile, piepturile. Cu dinții clănțănindu-ne, cu pielea trezită la viața de apa rece care ne izbea din toate părțile.
— E groaznic, a spus Gus cu răsuflarea tăiată.
— Mi-am imaginat că e mai caldă, am țipat, iar Gus m-a tras spre el și m-a cuprins în brațe, frecându-mi spatele ca să-mi aducă înapoi căldura în trup.
Apoi m-a sărutat apăsat și mi-a șoptit:
— Te iubesc.
Și din nou, cu mâinile în părul meu și cu gura pe tâmplele mele, pe obraji, pe bărbie, în timp ce o pungă de plastic plutea aiurea pe suprafața apei:
— Te iubesc. Te iubesc.
— Știu, am zis, înfigându-mi degetele în spatele lui, ca și cum strânsoarea mea ar fi putut opri timpul și pe noi acolo. Pe noi și lacul cu apa prea rece și gunoaiele plutind înjur. Și eu te iubesc.
— Și când te gândești, a zis el, că ai promis să nu te îndrăgostești de mine.
Capitolul 24. Cartea
— Nu vreau să fac asta, am zis.
Eu și Gus stăteam în capul scărilor, în fața dormitorului principal.
— Nu ești obligată, mi-a amintit el.
— Dacă tu poți învăța să dansezi în ploaie...
— ...încă nu am făcut asta, m-a întrerupt.
— ...atunci și eu pot să privesc lucrurile urâte în față până le intimidez, am sfârșit.
Am deschis ușa. A trebuit să trag de câteva ori aer în piept ca să mă
pot calma suficient de mult cât să mă urnesc din loc. Un pat dublu se afla lipit de peretele din capăt, flancat de două noptiere asortate și lămpi cu abajururi albastru cu verde. O fotografie înrămată a unui tablou de Klimt era atârnată deasupra tăbliei înalte și gri. În fața patului, un dulap gri în stilul anilor ‘50 se întindea de-a lungul peretelui, dincolo de el fiind o măsuță rotundă, acoperită cu o față de masă galbenă și decorată cu un ceas și un vraf de cărți – cărțile mele.
De altfel, încăperea nu avea nimic ieșit din comun și părea impersonală. Gus a deschis unul dintre sertare.
— E gol.
— L-a eliberat deja, am zis eu cu voce tremurătoare.
Gus mi-a adresat un început de zâmbet.
— Și nu e un lucru bun?
Eu am continuat să deschid sertarele unul câte unul. Nimic în nici unul. M-am dus la noptiera din stânga. Nu avea sertare, doar două
rafturi. O cutie de porțelan se afla pe unul dintre ele.
Asta trebuia să fie. Lucrul pe care îl căutasem. Răspunsul profund și întunecat pe care îl așteptasem toată vara să-mi sară în față precum un omuleț pe arcuri. Am deschis-o.
Goală.
— January?
Gus stătea în dreptul mesei rotunde, ținând ridicată fața de masă. De dedesubt, o cutie urâtă și gri se uita la mine, având un lăcățel cu cifru pe față.
— Un seif?
— Sau un cuptor cu microunde foarte vechi, a glumit Gus.
M-am apropiat încet de el.
— Probabil e gol.
— Probabil, a încuviințat Gus.
— Sau are o armă, am zis.
