— Asta e treaba destinului.
Ne-am despărțit înainte de eveniment ca să ne pregătim, iar când părul mi s-a uscat după un duș extrem de necesar, m-am întins pe pat,
epuizată, cu privirea la ventilatorul care se învârtea. Simțeam diferit încăperea. La fel și propriul trup. Aș fi putut să mă conving că
șterpelisem membrele și viața altcuiva și că mă îndrăgostisem de ele.
Am ațipit și m-am trezit cu o oră mai devreme. Gus mi-a bătut la ușă
treizeci de minute mai târziu și am pornit înspre librărie la pas – în mod normal, uram să transpir înainte de un eveniment, însă aici nu părea să
mai conteze așa mult. Toată lumea era puțin transpirată în North Bear Shores, iar rochia neagră și elegantă de ocazie nu mă mai tenta după o vară în pantaloni scurți și tricouri, așa că mi-am pus din nou rochia de vară de la magazinul de vechituri și botinele cu broderie.
La librărie, Pete și Maggie ne-au condus în birou să bem un pahar de șampanie.
— Alungă emoțiile, a spus Maggie cu seninătate.
Eu și Gus am schimbat o privire. Participasem amândoi la destule evenimente ca să știm că, într-un astfel de oraș, cei care aveau să vină
erau în mare parte prieteni și rude (cel puțin, așa se întâmpla la lansarea primei cărți; după, nici măcar ei nu se mai deranjau) și angajații librăriei.
Maggie și Pete mutaseră măsuța de prezentare lângă casa de marcat și instalaseră vreo zece scaune pliabile, așa că, evident, înțelegeau și ele cum stătea treaba.
— Păcat că nu e școală, a spus Pete, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
Altfel ar fi fost plin aici. Profesorilor le place să facă participarea la astfel de evenimente obligatorie. Sau cel puțin să aibă puncte extra.
Maggie a încuviințat din cap.
— Eu l-aș fi făcut obligatoriu pentru studenții mei.
— De azi înainte, o să pomenesc de labradorit în fiecare carte, am promis eu. Fie și numai ca să ai o scuză bună să faci asta.
Ea și-a dus mâna la inimă de parcă ar fi fost cel mai drăguț lucru pe care îl auzise în ultimele luni.
— E timpul, copii! a anunțat Pete și ne-a condus afară.
Încă patru scaune fuseseră aliniate în spatele tejghelei, iar ea ne-a așezat pe mine și pe Gus între ea și Maggie, care avea să ne
„intervieveze”. Lauren și soțul ei se aflau în public fără copii, împreună
cu încă vreo două femei pe care le recunoșteam de la grătar și cinci străini.
În general, preferam să nu-i cunosc așa bine pe cei din public. De
fapt, preferam să nu cunosc pe nimeni, însă de data aceasta atmosfera era caldă, relaxată.
Pete rămăsese în picioare, urându-le bun venit participanților la eveniment. M-am uitat înspre Gus și mi-am dat pe dată seama că era ceva în neregulă.
Se făcuse palid la față, iar gura îi era încleștată. Toată căldura din el dispăruse, de parcă ar fi fost închisă supapa. L-am strigat șoptit pe nume, însă el continua să privească țintă la „mulțime”. I-am urmărit privirea care ducea la o femeie cu bucle negre și ochi albaștri, cu colțuri ridicate, care-i scoteau în evidență pomeții înalți și chipul în formă de inimă.
Mi-am dat imediat seama că era ceva familiar la ea, însă mi-a luat câteva secunde să pun piesele cap la cap, câteva secunde de ignorantă
binecuvântare înainte să-mi simt stomacul de parcă mi-ar fi căzut prin picioare la podea.
Inima a început să-mi bată nebunește, ca și cum corpul înțelesese înainte s-o recunoască creierul. M-am uitat înspre Maggie. Buzele îi erau strânse și mâinile adunate în poală. Stătea țeapănă și nemișcată, deloc caracteristic ei, iar în vreme ce Pete continua să vorbească încrezătoare, am remarcat și schimbarea din limbajul corpului ei, semănând cu poziția de luptă a unei ursoaice: o capacitate protectoare aproape agresivă, gata să sară la atac.
S-a așezat și și-a potrivit scaunul o clipă, cât să se pregătească. A părut un gest cât se poate de firesc, însă m-am gândit că trebuie să fi fost șocată.
Inima îmi bătea încă cu atâta putere în piept, încât m-am gândit că
până și cei din public posibil să audă, iar mâinile au început să-mi transpire.
Naomi era frumoasă. Ar fi trebuit să-mi închipui atâta lucru.
Probabil o făcusem. Însă nu mă așteptasem să o văd. Nu singură și cu siguranță nu aici, uitându-se așa la Gus.
Plină de iertare, m-am gândit, apoi de dorință.
Mi s-a strâns stomacul. Venise aici cu un scop. Voia să-i spună ceva lui Gus.
Doamne, dacă aveam să vomit aici?
Pete începuse cu întrebările. Ceva în genul: „Ce-ar fi să începi prin a ne spune câte ceva despre cărțile tale?”
Gus se întorsese în scaun cu fața spre ea. Îi răspundea. Nu auzeam ce zice, însă tonul îi era calm, mecanic, după care s-a uitat la mine, așteptând să răspund, cu o expresie pe chip imposibil de descifrat.
Era întocmai ca dormitorul din casa tatei: impersonal, curat lună. Nu aveam să găsesc nimic acolo. Am simțit că-mi venea, într-adevăr, să
