vomit.
Am înghițit și am început să-mi descriu cartea. O făcusem de suficiente ori – era aproape ca și regizat. Nici nu trebuia să mă mai ascult; nu era nevoie decât să las cuvintele să curgă afară.
Îmi era rău.
Atunci Pete a pus o altă întrebare de pe lista ei scrisă de mână pe care o avea în față (Povestește-ne despre cartea ta, cum se desfășoară procesul de scriere, cu ce începi, care îți sunt influențele, etc.), iar între ele, Maggie contribuia cu propriile completări elevate (Dacă, să zicem, cartea ta ar fi o băutură, ce băutură ar fi? îți închipui vreodată unde vor fi citite cărțile tale? Care este procesul emoțional de scriere al unei cărp? Ai trecut vreodată printr-un moment din viața ta pe care nu ai reușit să-l descrii doar prin cuvinte?) Momentul ăsta ar fi probabil al naibii de greu de descris, m-am gândit, în câte feluri puteai scrie: Lui Eleanor îi venea cu disperare să dea afară tot ce mâncase în acea zi?
Probabil multe. Timpul se scurgea chinuitor de lent, iar eu nu mă
puteam hotărî dacă îmi doream să treacă mai repede sau dacă ce avea să
urmeze avea să fie încă și mai rău.
Însă dilema în sine a părut să rupă blestemul. Ora se sfârșise. Mâna de oameni care veniseră se apropiau de noi și ne cereau să le semnăm cărțile, în timp ce eu strângeam din dinți și încercam să fiu sociabilă, cu toate că, în sinea mea, rotocoale de praf se învârtejeau prin inima-mi pustie.
Naomi a rămas în urma celorlalți, sprijinindu-se de un raft. M-am întrebat dacă prinsese obiceiul ăsta de la Gus sau Gus de la ea. Mi-era frică să mă uit prea mult în direcția ei ca să nu mai descopăr și alte părți din el la ea, după ce petrecusem ultima oră încercând cu disperare să
găsesc urmele din mine în el, dovada că-mi șoptise adânc numele în propria-mi piele chiar în după-amiaza aceea. Pete o încolțise pe Naomi și încerca să o scoată afară din librărie, însă ea i se opunea, apoi Lauren li sa alăturat, străduindu-se să domolească scena care era pe punctul de a
izbucni.
Nu auzeam ce spuneau, însă îi vedeam buclele săltându-i când încuviința din cap. Grupul din jurul mesei începea să se risipească.
Maggie îi conducea afară, privirea ei ageră scrutând distanța de la casa de marcat până la conversația de la ușă.
În cele din urmă, Gus s-a uitat la mine. Părea că voia să ofere o explicație, însă, văzând expresia de pe fața mea, trebuie să se fi răzgândit.
Și-a dres glasul:
— Ar trebui să văd de ce a venit.
Eu n-am zis nimic, n-am făcut nimic. M-a fixat cu privirea nu mai mult de două secunde, după care s-a ridicat și a traversat librăria. Îmi simțeam fața încinsă, însă restul corpului îmi era rece, tremura. Gus a alungat-o pe Pete, iar când ea s-a uitat la mine, eu n-am putut să-i întâlnesc privirea. M-am ridicat și m-am grăbit să mă duc până la ușa biroului și am ieșit din el prin ușa din spate care dădea înspre o alee unde nu se găsea altceva în afară de vreo două tomberoane.
Nu o invitase el, știam atâta lucru. Însă nu-mi dădeam seama ce simțea el să o vadă acolo și care era motivul pentru care venise.
Naomi cea dură și frumoasă, a cărei capacitate de a nu se lăsa cunoscută de nimeni îl încânta pe Gus. Naomi care nu avea nevoie de el și nu încerca să-l salveze. Pe care nu se temea că ar putea să o frângă. Cu care vrusese să îmbătrânească și cu care ar fi rămas, în ciuda tuturor celor întâmplate, dacă ar fi avut o șansă.
Îmi venea să țip, dar nu am putut decât să plâng. Și asta pentru că
îmi consumasem toată furia din mine și nu-mi mai rămăsese decât teama. Și poate că doar teama fusese acolo de la bun început, mascată în emoții mai spinoase.
Neștiind ce altceva să fac, am pornit-o spre casă. Se întunecase deja când am ajuns, iar eu uitasem să aprind luminile de pe verandă, așa că
atunci când cineva s-a ridicat de pe canapeaua din răchită, aproape că am alunecat de pe trepte.
— Îmi pare rău! s-a auzit o voce de femeie. Nu am vrut să te sperii!
N-o mai auzisem decât de două ori până atunci, însă sunetul mi se impregnase în creier. Nu l-aș fi putut uita niciodată.
— Speram să putem vorbi, a continuat Sonya. Ba nu, mai mult decât sperat, aveam nevoie să vorbesc cu tine. Te rog. Cinci minute. Sunt multe
lucruri pe care nu le știi, lucruri care te vor ajuta. De data asta, am scris totul pe hârtie.
Capitolul 25. Scrisorile
— Nu vreau să aud nimic, i-am zis.
— Știu, a spus ea. Dar îl voi fi dezamăgit pe tatăl tău dacă nu mă
asigur că le afli.
Eu am râs aspru.
— Vezi, asta e chestia: nu ar fi trebuit să-l fi avut pe tata ca să-l dezamăgești.
— Nu ar fi trebuit? Dacă ai lua-o de la începutul vieții tatălui tău și ai prezice totul, cum ar fi trebuit să se întâmple, în funcție de cum a început, atunci posibil ca el să nu o mai fi găsit pe mama ta. Iar tu să nu mai fi existat.
Stomacul mi s-a strâns de furie.
— Poți pleca de pe veranda mea, te rog?
— Nu înțelegi, a spus ea, scoțând o bucată de hârtie din buzunarul blugilor și despăturind-o. Te rog. Cinci minute.
Am dat să descui ușa, însă ea a început să citească în spatele meu.
— L-am cunoscut pe Walt Andrews când aveam cincisprezece ani, la cursul de lingvistică. El a fost primul cu care am ieșit la întâlniri, primul meu sărut, primul meu iubit. Primul bărbat – sau băiat – căruia i-am zis „Te iubesc”.
Cheia a rămas în broască. Eu m-am oprit din mișcat, uimită. M-am întors spre ea, cu răsuflarea tăiată. Ochii ei m-au privit neliniștiți, după
