— Tatăl tău era genul care să aibă o armă?
— În Ohio, nu.
În Ohio, era genul căruia îi plăceau biografiile și serile confortabile petrecute în casă, genul care te ținea de mână când mergeai la doctor și care folosea cupoane pentru cursuri de gătit cu specific mediteraneean.
Era genul de tată care mă trezea înainte de răsărit ca să mergem pe lac și care mă lăsa să cârmesc barca. Pentru mine, să lași un copil de opt ani să
mânuiască o barcă pe un lac pustiu timp de douăzeci de secunde era apogeul impulsivității și al nesăbuinței lui.
Însă aici, în a doua lui viață, orice era posibil.
— Așteaptă aici, a spus Gus.
Înainte să apuc să protestez, el dispăruse deja din încăpere. I-am ascultat pașii coborând scările, apoi, o clipă mai târziu, s-a întors cu o sticlă de whisky.
— Asta pentru ce mai e? am întrebat.
— Să nu-ți tremure mâna, a răspuns Gus.
— Înainte să-mi bag un glonț în propriul braț sau de ce?
Gus și-a dat ochii peste cap și a desfăcut dopul.
— Înainte să deschizi seiful.
— Dacă am bea smoothie-uri verzi pe cât bem alcool, am trăi veșnic.
— Dacă am bea smoothie-uri verzi pe cât bem alcool, n-am mai pleca de pe toaletă, iar asta nu te-ar ajuta cu nimic acum, a răspuns Gus.
Am luat sticla și am tras o dușcă. Apoi ne-am așezat pe covor dinaintea seifului.
— Data nașterii lui? a sugerat Gus.
M-am întins înainte și am tastat cifrele. O luminiță roșie s-a aprins, dar ușa a rămas încuiată.
— Acasă, toate codurile erau formate din zilele noastre de naștere, am zis. A mamei și a tatei. Mă îndoiesc că se aplică același lucru și aici.
— Vechile obiceiuri mor greu? a făcut Gus, ridicând din umeri.
Am introdus data fără să-mi fac mari speranțe, însă stomacul tot mi-a tresărit când s-a aprins luminița roșie.
Primul val de gelozie m-a prins pe nepregătite. Nu era drept că nu apucasem să-l cunosc mai bine, de-a fir a păr. Nu era drept ca Sonya să fi avut părți din el de care, acum, eu nu voi mai avea niciodată parte. Codul seifului posibil să fi fost vreo dată importantă pentru ei, aniversarea lor sau ziua ei de naștere.
Oricum ar fi fost, ea trebuia să știe combinația.
Nu ar fi fost necesar decât un e-mail, însă era un e-mail pe care nu doream să-l trimit.
Gus m-a frecat cu putere pe încheietura brațului, trăgându-mă
înapoi în prezent.
— N-am timp pentru asta acum, am zis și m-am ridicat în picioare.
Am o carte de terminat.
Săptămâna asta, am hotărât în sinea mea.
#
Lucrul important, mi-am spus, era că locuința putea fi vândută ușor.
Un seif nu era nimic, nici o întorsătură majoră la care să nu mă fi așteptat.
Casa era practic goală. Puteam s-o vând și să-mi văd apoi de viață.
Firește, acum, când mă gândeam la asta, trebuia să fac tot ce-mi stătea în puteri să evit să mă întreb unde am fi ajuns eu și Gus. Venisem aici să rezolv lucrurile, dar, în schimb, le dădusem și mai mult peste cap, și totuși, în toată debandada asta, lucram cu spor. Scriam cu o viteză pe care nu o mai atinsesem de la prima mea carte. Simțeam cum povestea mi-o ia înainte și făceam tot ce puteam să țin ritmul.
I-am interzis lui Gus să mai vină la mine cu excepția unei singure ore în fiecare seară (am setat împreună o limită literară) și îmi petreceam restul timpului scriind în cel de-al doilea dormitor de la etaj, de unde nu puteam vedea decât strada de dedesubt. Scriam până târziu în noapte, iar când mă trezeam o luam de la capăt.
Trăiam în pantalonii de loser și chiar am jurat că o să încep să
vorbesc mai frumos despre ei dacă reușeam numai să termin cartea, ca și cum negociam cu un zeu care era profund interesat de garderoba mea (complet non-încapsulată).
Nu făceam duș, abia mâncam, doar dădeam pe gât apă și cafea și aproape nimic mai solid de atât.
La două dimineața, într-o sâmbătă, 2 august, în ziua evenimentului organizat
de
