— Drăguț, am zis eu.

— Exact răspunsul pe care îl așteptam, a replicat.

— Ai și idei pentru versiunea nu-atât-de-oribilă a acestei cărți?

— Mi-a plăcut ideea cu sudul Franței. Șmecher rău!

— Mă bucur că-mi împărtășești viziunea.

— Oricum, a reluat el, o să-mi dau eu seama. O comedie romantică

despre un cult chiar sună interesant. Cum rămâne cu tine? Cartea ta despre ce era?

Eu m-am făcut că-mi vomit în poală.

— Drăguț, m-a imitat el, adresându-mi un rânjet.

Că tot vorbeam de șmecher rău, uneori ochii lui păreau să reflecte un foc, cu toate că nu era nici unul în jur. Pentru numele lui Dumnezeu, eram într-o mașină aproape neagră ca smoala! Ochilor lui nu ar trebui să

le fie permis, fizic sau moral, să strălucească așa. Cât de lipsit de respect față de legile naturii! Pielea începuse să-mi ardă sub privirea lui.

— N-am idee despre ce era cartea mea, am zis, când, în cele din urmă, și-a întors ochii la drum. Și prea puțin despre ce e asta de-acum.

Cred că este despre o fată.

A așteptat câteva secunde ca să continui, după care a spus:

— Uau!

— Știu.

Era mai mult de atât. Era despre tatăl pe care-l adora. Era despre amantă și despre casa de vacanță din orașul în care crescuse și despre programările la ședințele de radioterapie ale soției lui. Însă chiar dacă

lucrurile dintre mine și Gus se mai încălziseră (de vină erau ochii lui), nu eram încă pregătită pentru întrebările care să mă facă să vorbesc despre ce ar putea fi cartea.

— De ce te-ai mutat aici? am întrebat eu după o lungă tăcere.

Gus s-a foit în scaun. Era evident că avea și el multe subiecte despre care nu voia să discute cu mine.

— Pentru carte, a răspuns el. Am citit despre cultul ăsta care a fost aici prin anii ’90. Aveau o așezare imensă în pădure înainte să fie descoperiți. Se petreceau tot felul de lucruri ilegale acolo. Sunt aici de vreo cinci ani, luând interviuri oamenilor și investigând.

— Serios? Lucrezi la asta de cinci ani?

El mi-a aruncat o privire.

— E un subiect de cercetare amplu. Iar o parte din timpul ăsta l-am folosit pentru a-mi termina prima carte, după care am mers în turneu de promovare și restul. Nu e ca și cum au fost cinci ani neîntrerupți dinaintea unei mașini de scris, cu o sticlă goală lângă în care să mă piș.

— Doctorul tău va fi ușurat să audă asta.

Am continuat să mergem în liniște o vreme până când Gus și-a lăsat

geamul în jos, ceea ce mi-a oferit permisiunea de a-l lăsa și eu pe al meu.

Biciuirea caldă a aerului prin geamul deschis a dizolvat toată tensiunea și disconfortul creat de liniștea în care ne adânciserăm. Am fi putut fi doi străini pe aceeași plajă, în același autobuz sau feribot.

Pe măsură ce înaintam, soarele dispărea centimetru cu centimetru.

În cele din urmă, Gus a început să butoneze radioul, oprindu-se la un post cu muzică veche unde cânta Paul Simon.

— Ador cântecul ăsta, mi-a spus el pe deasupra vântului care se învârtejea în interiorul mașinii.

— Serios? am făcut eu surprinsă. Mă gândisem că o să mă pui să

ascult Elliot Smith sau Johnny Cash interpretând „Hurt“ tot drumul.

Gus și-a dat ochii peste cap, însă zâmbea.

— Iar eu am crezut că o să-ți aduci playlistul cu Mariah Carey.

— La naiba, mi-aș fi dorit să mă fi gândit și eu la asta!

Râsetul lui aspru aproape că s-a pierdut în vânt, însă eu am auzit suficient cât să mi se înfierbânte obrajii.

A durat două ore până să ieșim de pe autostradă și încă vreo treizeci de minute pe drumuri secundare, avariate de gheață și luminate doar de farurile mașinii și de stelele de deasupra.

În cele din urmă, am ieșit de pe drumul șerpuitor prin pădure și am intrat în parcarea cu pietriș a unui bar cu un acoperiș din tablă ruginită și cu o firmă luminoasă pe care scria Pe malul apei. Î n afară de două

motociclete și de o rablă de camionetă marca Toyota, parcarea era goală, însă ferestrele, luminate de semnele BUDWEISER și MILLER, lăsau să se vadă mulțimea destul de densă dinăuntru.

— Fii sincer, i-am zis, m-ai adus aici ca să mă ucizi?

Gus a oprit motorul și a ridicat geamurile.

— Te rog. Am condus trei ore. Am un loc numai bun de ucis și în North Bear Shores.

— Toate interviurile tale au loc în baruri dubioase din pădure? am întrebat eu.

El a ridicat din umeri.

— Doar alea bune.

Am coborât din mașină. Fără vântul care să bată cu 50 de m/h, afară

era cald și lipicios, la fiecare câțiva pași întâlnind un nou nor de țânțari și de licurici. M-am gândit că poate aud „apa“ la care făcea referire numele

barului undeva prin pădurea din spatele lui. Nu credeam să fie vorba de lac. Probabil era vreun pârâiaș.

Întotdeauna mă simțeam puțin anxioasă când mergeam în locuri ca astea din cartier atunci când nu făceam parte din cartier, însă Gus părea relaxat și mai nimeni nu și-a ridicat ochii din halba lor de bere, de la masa de beer pong ori de la partenerul alături de care stăteau sprijiniți pe lângă