împart ce aveam să găsesc acolo în lucruri de aruncat, lucruri de dat și lucruri de vândut.
Mi-am și jurat că-mi voi muta lucrurile în dormitorul de la parter.
Dormisem bine pe canapea în primele nopți, însă dimineață mă trezisem cu dureri serioase de ceafă.
Privirea mi-a rătăcit înspre ferestrele din spatele casei lui Gus. Chiar în acel moment, el a intrat în bucătărie, scoțându-și (șocant!) tricoul negru și șifonat peste cap. Eu m-am afundat la loc în scaunul meu.
N-avea cum să mă fi văzut că-l urmăream cu privirea. Dar cu cât mă
gândeam mai mult, cu atât eram mai convinsă că mă cam holbasem la el câteva secunde bune. Mi-am amintit cum i se curbau mușchii brațelor când și-a scos tricoul, abdomenul plat continuat cu oasele șoldurilor,
ieșite în evidență. Nu mai era chiar atât de slab ca la colegiu (când fusese uscat oricum), dar îi venea bine. Sau îmi plăcea mie.
Chiar că mă holbasem la el.
Am mai aruncat însă o scurtă privire. Stătea acum chiar în dreptul ușilor din sticlă. Și-a ridicat cana ca și cum o închina în cinstea mea. Eu mi-am ridicat-o pe-a mea drept răspuns, după care el s-a depărtat.
Dacă și Gus Everett se apucase deja de lucru, trebuia să mă apuc și eu. Mi-am deschis calculatorul și m-am uitat lung la documentul de care trăgeam de trei zile. O întâlnire drăguță. În romanele lui Augustus Everett nu existau întâlniri drăguțe, de asta eram al naibii de sigură.
Oare ce era în ele? Nu citisem nici unul, nici Rochambeau, nici Revelațiile, însă citisem suficiente recenzii cât să-mi ajungă o viață.
Oameni făcând lucrul greșit din motivele corecte. Oamenii făcând lucrul bun din motivele greșite.
Familii ciudate și pline de secrete.
Ei bine, n-aveam nici o experiență cu așa ceva! Atunci m-a străpuns durerea. Primele secunde s-au simțit ca o arsură, ca atunci când nu-ți dai seama dacă e prea rece sau prea fierbinte acel ceva care-ți sapă în piele, dar știi că, oricum, nu se va sfârși bine.
Amintirea despre cearta cu mama după înmormântare a crescut ca un val de mare.
Jacques plecase la aeroport în clipa în care s-a terminat slujba de înmormântare, ca să se întoarcă la serviciu, ratând complet confruntarea cu Sonya și, odată ce ea a fugit, nici eu, nici mama nu am mai rămas prea mult.
Ne-am certat tot drumul înapoi spre casă. Nu, nu era adevărat. Eu m-am certat. Ani de sentimente pe care am ales să nu le simt. Ani de trădare care le forțau să iasă la suprafață.
— Cum ai putut să-mi ascunzi asta? îi strigam în timp ce conduceam.
— Nu trebuia să vină aici! spusese mama, apoi își îngropase fața în mâini. Nu pot vorbi despre asta, suspinase ea, clătinând din cap. Nu pot.
De atunci, ori de câte ori am încercat să aduc în discuție subiectul am primit același răspuns: „Nu pot vorbi despre asta. Nu pot vorbi despre el așa. Nu am de gând să vorbesc despre asta. Nu pot“.
Ar fi trebuit să înțeleg. Ar fi trebuit să-mi pese mai mult de ceea ce
simțea mama.
Acesta trebuia să fie momentul în care mă comportam ca un adult, îmbrățișând-o strâns, promițându-i că totul va fi în regulă, luându-i durerea. Așa făceau fiicele pentru mamele lor. Dar când am revenit în biserică, m-am frânt și totul s-a revărsat din mine, pentru prima dată, la vedere.
Sute de nopți am ales să nu plâng. Mii de momente în care mi-era teamă să-mi fie teamă. Că, dacă aș face-o, aș înrăutăți lucrurile pentru părinții mei. Că trebuia să fiu puternică. Trebuia să fiu fericită, ca să nu-i amărăsc pe ei.
În toți acei ani în care eram îngrozită că mama mea avea să moară, am ascuns toate lucrurile urâte de la vedere pentru a-mi transforma viața într-o vitrină strălucitoare de care să se bucure ea.
Îi făcusem pe părinții mei să râdă. Erau mândri de mine. Adusesem acasă note bune, mă luptasem cu dinții și cu ghearele pentru a ține pasul cu Gus Everett. Stătusem până târziu citind cu tata și mă trezisem devreme ca să mă prefac că îmi place yoga cu mama. Le povesteam despre viața mea, îi întrebam la nesfârșit despre a lor, așa că nu aș regreta niciodată că am pierdut timpul cu ei. Și mi-am ascuns sentimentele complicate care au venit odată cu încercarea de a memora pe cineva pe care l-ai iubit, pentru orice eventualitate.
M-am îndrăgostit la douăzeci și doi de ani, la fel ca și ei, de un băiat pe nume Jacques, care era cea mai iubită și mai interesantă persoană pe care o cunoscusem și am făcut paradă de fericirea noastră în fața lor cât de des am putut. Am renunțat la postuniversitară pentru a fi aproape de ei, dar am dovedit că nu pierdusem nimic, publicând la douăzeci și cinci de ani.
Uite! Sunt bine! Uite! Am parte de toate lucrurile frumoase pe care le-aidorit pentru mine!
Uite! Acest lucru nu m-a afectat deloc!
Uite, toți trăiesc fericiți pentru totdeauna. Din nou.
Făcusem tot ce puteam pentru a demonstra că mă simt bine, că nu mă îngrijorez. Am făcut tot ce am putut pentru acea poveste. Cea în care noi trei eram intangibili.
Pe drumul spre casă de la înmormântare, nu am mai vrut să mă simt bine.
Am vrut să fiu copil. Am vrut să țip, să trântesc ușile, să strig, ca niciodată: „Te urăsc! Îmi strici viața!”
Am vrut ca mama să mă pedepsească, apoi să se strecoare mai târziu în camera mea și să mă sărute pe frunte, șoptind: „Înțeleg cât de speriată
ești“.
În schimb, și-a șters lacrimile, a inspirat adânc și a repetat:
— Nu voi vorbi despre asta.
— Bine, am spus eu, învinsă, frântă. Nu vom vorbi despre asta.
Când am zburat înapoi la New York, totul s-a schimbat. Apelurile mamei au devenit rare și, chiar și atunci când mă suna, loveau ca o tornadă. Trecea ca o furtună prin fiecare detaliu al săptămânii ei, apoi mă
întreba cum mă descurc și, dacă ezitam prea mult, intra în panică și se scuza spunând că are niște cursuri de gimnastică de care uitase.
