carnetul său. A mâzgălit ceva în el preț de o clipă, după care a ridicat carnetul ca să citesc:
VIAȚA E LIPSITĂ DE SENS, JANUARY. PRIVEȘTE ÎN ABIS.
Mi-am reținut un hohot de râs, după care mi-am tras și eu carnetul înspre mine, am dat la o pagină goală și, cu litere mari și pătrățoase, am scris:
ASTA-MI ADUCE AMINTE DE VIDEOCLIPUL LUI TAYLOR
SWIFT
Zâmbetul i-a înflorit ștrengărește pe față. A râs și a scuturat din cap, după care și-a reluat scrisul. Nici unul nu a mai zis nimic, nici nu ne-am mai pasat bilețele, dar nici nu ne-am mutat. Nu până când nu mi-a bătut la ușa din față pentru prima noastră ieșire în scopuri de cercetare, cu câte un termos în fiecare mână.
I-a aruncat rochiei mele – aceeași rochie strâmtă și neagră pe care o purtasem și la clubul de lectură – o privire lentă de sus până jos, după
care a scuturat din cap.
— Asta... n-o să meargă.
— Dar arăt bine! am replicat eu.
— Da, dacă am fi mers la balet, aș fi fost încântat. Dar îți spun, January, asta nu o să meargă pentru diseară.
#
— O să fie o noapte lungă, m-a avertizat Gus.
Eram în mașina lui, îndreptându-ne spre nord de-a lungul lacului, soarele coborând leneș la orizont, ultimele lui raze febrile pictând totul de parcă ar fi fost o vată de zahăr luminată din spate. Când l-am rugat să-mi aleagă el ținuta și să mă scutească de efort, mă așteptam să se simtă
jenat. În schimb, m-a urmat în camera de oaspeți de la parter, s-a uitat la cele câteva lucruri care atârnau în dulap și a ales aceiași pantaloni scurți de blugi pe care îi purtasem la librăria lui Pete și tricoul meu cu Carly Simon.
— Atâta vreme cât nu mă pui să te ascult cântând „Everybody Hurts“ de două ori la rând, am zis eu, cred că sunt de acord cu noaptea lungă.
El a afișat un început de zâmbet. Îi făcea pleoapele să pară și mai grele.
— Noaptea în care ne-am întâlnit a fost o ocazie specială. M-a convins un prieten, dar n-o să se mai întâmple. Nu-ți face griji.
Bătea darabana cu degetele pe volan, neliniștit, când am ajuns la un semafor care era roșu. Îi priveam venele de pe brațe, care urcau spre bicepși și se pierdeau sub mâneca tricoului. Jacques fusese frumos ca un model masculin, cu corpul perfect tonifiat, cu un zâmbet cuceritor și un păr șaten-auriu care îi cădea pe frunte exact la fel în fiecare zi. Dar imperfecțiunile lui Gus – cicatricele și ascuțișurile, liniile strâmbe și marginile tăioase – și felul în care compuneau întregul mă făceau să nu mă pot opri din a-l privi și din a-mi dori să-l privesc mereu.
El a scuturat din cap, moșmondind ceva la butoane. Apoi m-a privit preț de o clipă, dar eu m-am uitat pe fereastră, încercând să-mi golesc mintea ca să nu se apuce să-mi citească gândurile.
— Vrei să fii surprinsă? a întrebat Gus. În privința locului unde mergem?
— Hmm, surprinsă de ceva suficient de tulburător despre care tu ai considerat că merită menționat într-o carte? Nu, mulțumesc.
— Probabil e cel mai înțelept așa, a fost el de acord. Mergem să luăm interviu unei femei a cărei soră a făcut parte dintr-un cult de sinucigași.
— Glumești.
El a scuturat din cap.
— Dumnezeule mare! am exclamat după un hohot de râs forțat, după care am realizat: Gus, scrii o comedie romantică despre un cult de
sinucigași?
El și-a dat ochii peste cap.
— Am programat interviul ăsta înainte de pariul nostru. Plus de asta, ideea acestei ieșiri este să te ajute pe tine să scrii ficțiune literară.
— Ei, oricum, n-ai glumit cu privitul în abis, am făcut eu. Deci scopul acestei lecții este practic: Totul e nasol, acum treci și scrie despre asta?
Gus a rânjit.
— Nu, deșteapto. Scopul acestei lecții sunt personajul și detaliile.
Eu m-am prefăcut că rămân cu gura căscată.
— N-o să-ți vină să crezi ce coincidență, dar avem și noi așa ceva în literatura pentru femei!
Gus și-a dat ochii peste cap.
— Știi, tu ești cea care a propus lecțiile ca parte din plan. Dacă ai de gând să râzi de mine pe tot parcursul lor, aș fi fericit să te las la cea mai apropiată seară a amatorilor de la vreun club de comedie și să te iau înapoi când termini.
— Bine, bine, l-am expediat eu cu un gest din mână. Personaje și detalii. Spuneai...
Gus a ridicat din umeri.
— Îmi place să scriu scenarii ciudate. Personaje și evenimente care par prea absurde pentru a fi reale, și totuși care să fie credibile. Așa că, de obicei, iau multe interviuri. Exactitatea te ajută să faci incredibilul credibil. Și este interesant de văzut ce-și amintesc oamenii dintr-o situație. De exemplu, dacă vreau să scriu despre un zelot care conduce un cult și care se crede o conștiință extraterestră reîncarnată, ca toți liderii mondiali din ultimele secole, am nevoie să știu și cât poartă la pantofi, și ce mănâncă la micul dejun.
— Chiar ai nevoie de asta? l-am tachinat eu. Cititorii chiar vor să
