A aruncat o privire spre ușă, apoi s-a întors spre noi, cu o expresie de incertitudine pe chip.

8 Speranță și Grație

M-am simțit vinovată. Știam că venise de bunăvoie, dar n-avea cum să-i fie ușor să-și răscolească trecutul și să-l ofere pe tavă unui cuplu de străini.

— Nu ești obligată să ne spui nimic, am răbufnit. Apoi am simțit ochii lui Gus care mă priveau țintă, dar eu m-am concentrat asupra lui Grace, asupra ochilor ei înlăcrimați și a buzelor strânse. Știu că nu o să

poți repara nimic dacă vorbești despre ce s-a întâmplat. Dar nici dacă taci nu o să se întâmple nimic bun. Dacă e ceva ce simți că trebuie să spui, poți. Chiar dacă este doar ceea ce iubeai cel mai mult la ea.

A mijit ochii, până când au mai rămas doar niște fâșii de safir și buzele i s-au strâns într-un nod. Pentru o secundă, a rămas nemișcată și mohorâtă, o Madonă dintr-o Pieta de piatră, cu o amintire sacră

înfășurată în poală, ascunsă de privirile noastre.

— Râsul ei, a spus ea în cele din urmă. Pufnea pe nas când râdea.

Colțurile gurii mi s-au ridicat în sus, dar pe pieptul meu s-a așezat o nouă

greutate.

— Îmi place când oamenii fac asta, am recunoscut. Cea mai bună

prietenă a mea râde așa. Mereu simt că se îneacă în viață. Într-un sens bun. De parcă i-ar răbufni pe nas, știi?

Pe buzele subțiri ale lui Grace s-a format un zâmbet blând și strălucitor.

— Într-un sens bun, a spus ea încet.

Apoi zâmbetul i-a tremurat cu tristețe și s-a scărpinat în bărbia arsă

de soare. A deschis gura, dar a închis-o la loc. Umerii ei s-au aplecat, iar ea și-a sprijinit coatele pe masă.

— N-am observat, a spus ea cu un ton răgușit. Că era ceva în neregulă. Asta voiați să știți? Ochii i s-au încețoșat și a scuturat din cap o dată. Habar n-am avut până când ea nu s-a dus.

Gus a înclinat puțin capul.

— Cum a fost posibil?

Lacrimile i-au năvălit în ochi chiar când ridica din umeri.

— Pentru că încă râdea.

#

Am rămas în tăcere în cea mai mare parte a drumului înapoi spre casă. Cu geamurile închise, cu radioul oprit, cu ochii la drum. Îmi închipuiam că Gus procesa informațiile obținute de la Grace.

Eu eram pierdută în gândurile despre tata. Puteam să mă văd evitând întrebările pe care le aveam despre el până când aș fi ajuns de vârsta lui Grace. Până când Sonya n-ar mai fi fost, și nici mama, și n-ar mai fi rămas nimeni care să-mi dea răspunsurile, chiar dacă aș mai fi vrut.

Nu eram pregătită să-mi petrec tot restul vieții evitând gândurile pe care le aveam despre bărbatul care mă crescuse.

Dar eram și extenuată din pricina durerii dintre coaste, din cauza poverii care-mi apăsa claviculele, a transpirației anxioase care ieșea la iveală ori de câte ori mă lăsam să rumeg prea mult adevărul.

Am închis ochii și mi-am sprijinit capul de spătar, în timp ce amintirile au continuat să curgă. Am încercat să le opresc, dar n-am putut. Șalul croșetat, expresia de pe chipul mamei, cheia din palma mea.

Doamne, nu voiam să mă întorc în casa aia!

Mașina s-a oprit și eu am deschis brusc ochii.

— Scuze, a bălmăjit Gus.

Călcase frâna ca să nu intre într-un tractor dintr-o intersecție întunecată.

— Nu eram atent.

Eu am încercat să-mi șterg discret ochii.

— Te-ai pierdut în creierul ăla frumos al tău?

Gluma a ieșit răsuflată, iar dacă Gus a auzit-o, n-a dat nici un semn.

Colțul mai animat al gurii lui rămânea cu încăpățânare coborât.

— Ești bine? a întrebat el tensionat, stânjenit.

— Mda.

A rămas tăcut încă o clipă, apoi:

— A fost destul de intens. Dacă vrei să discutăm despre asta...