Mesajul era ironic. Fluturașii din stomac, nu. Am împins cutia pe masă și mi-am luat carnetul, mâzgălind ceva în el. Apoi l-am ridicat.
Telefon nou. Cine e?
Gus a râs și și-a îndreptat din nou atenția asupra calculatorului său.
Eu am luat cutia și am dus-o la mașină, după care m-am întors după
restul care așteptau în foaier. În cele din urmă, umiditatea ultimelor câtorva zile dispăruse, lăsând loc doar căldurii și adierii ușoare a vântului. După ce am terminat de încărcat mașina, mi-am turnat un pahar de rose și am ieșit pe verandă.
Cerul era senin, norii pufoși și risipiți înaintau alene bătuți de vânt, iar lumina puternică a soarelui picta copacii fremătând într-un verde pal.
Dacă închideam ochii, izolându-mă de tot ce vedeam, puteam auzi chicotele de râs și vocile de pe malul lacului.
Acasă, curtea mamei și a tatei era spate în spate cu a unei alte familii, care avea trei copii mici. De cum se mutaseră, tata plantase un șir de tuia de-a lungul gardului pentru a crea o oarecare intimidate, însă îi plăcea enorm în acele nopți de vară târzii, când stăteam cu toții în jurul focului, că putea auzi țipetele și chicotelile copiilor jucându-se leapșa, sărind pe trambulină sau mergând cu cortul în spatele curții lor.
Tata își iubea propriul spațiu, dar mereu spunea că îi plăcea să i se reamintească faptul că mai erau și alți oameni acolo, trăindu-și viețile.
Oameni care nu-l cunoșteau și cărora nu le păsa.
Știu că unora nu le place să se simtă mici, îmi spusese cândva, dar mie da.
Îți anulează presiunea când te gândești că ești doar o altă viață din șase miliardeîn orice clipă. Iar când treci printr-o perioadă grea– la momentul acela, mama făcea chimioterapie –, e bine de știut că nu ești nici pe departe singurul.
La momentul respectiv, mă simțisem fix pe dos. Fusesem furioasă.
Pe univers, pe toată lumea care nu avea un părinte bolnav, pe corpul mamei fiindcă o trădase pentru a doua oară. Chiar mă simțeam singură, mai ales când îmi urmăream colegii de la facultate pe Facebook mergând la master și în călătorii internaționale (cu fonduri de proveniență
misterioasă). Urmărindu-i cum postează mesajele lor siropoase de Ziua Mamei din ce colț de lume s-or fi aflând. Auzindu-i pe copiii care locuiau în casa de lângă cea a părinților mei cum țipă și chicotesc în timp ce se joacă de-a fantomele în cimitir.
Aveam inima frântă și nu puteam spune nimănui. Mă supărasem fiindcă ni se întâmpla asta din nou și era și mai rău pentru că aveam senzația că, dacă o să vorbesc, asta o să o îmbolnăvească și mai tare pe mama.
Apoi și-a revenit pentru a doua oară și firește că am fost recunoscătoare. Mai ușurată decât ar fi putut să fie oricine. Noi trei eram puternici, viața își relua cursul. Nimic nu ne mai putea dărâma, eram sigură.
Însă tot nu puteam scăpa de senzația că familia noastră pierduse câțiva ani pe vizite la doctori, păr căzut și mama cea energică petrecând nenumărate nopți pe canapea. Îmi înfrânasem sentimentul acela de furie, care nu se potrivea cu viața noastră minunată de după cancer. Însă
emoția ieșise la suprafață ca un omuleț pe arcuri zelos când am aflat despre Sonya, de data aceasta îndreptat în totalitate asupra tatei.
— Întrebare.
Mi-am ridicat privirea și l-am văzut pe Gus sprijinit de balustrada terasei lui. Tricoul lui gri era mototolit, la fel ca toate lucrurile pe care le purta. Hainele lui arătau de parcă n-ajungeau niciodată din coșul de rufe pe umeraș, asta presupunând că treceau între timp pe la spălat. Însă la cât de ciufulit îi era părul, ar fi putut foarte bine doar să se fi trezit din somn de curând.
M-am dus să mă sprijin și eu de balustradă, numai doi metri fiind acum între noi.
— Sper că e despre sensul vieții. Sau despre care e prima carte din seria cu Bridget Jones.
— Aia e, clar, a făcut el. Și vreau să mai știu și dacă trebuie să port smoching diseară.
Eu m-am abținut să nu zâmbesc.
— Aș da o sută de dolari să văd cum arată un smoching sub regimul tău de îngrijire a rufelor. Iar eu sunt extrem de falită, deci chiar spune multe.
El și-a dat ochii peste cap.
— Mie îmi place s-o consider democrația rufelor.
— Știi, dacă o să lași un obiect lipsit de viață să voteze dacă vrea să
fie spălat sau nu, n-o să-ți răspundă.
— January, mă duci la o reinterpretare a balului Frumoasei și Bestiei
sau nu? Încerc să mă organizez aici.
Eu l-am studiat, apoi am zis:
— Bine, îți răspund la întrebare cu o condiție. Spune-mi sincer, ai un smoching?
El m-a fixat cu privirea. După o tăcere prelungă, a oftat și s-a lăsat înapoi pe balustrade. Soarele începuse să apună. Venele lui încordate și mușchii aruncau umbre de-a lungul pielii lui.
— Bine, da. Am smoching.
Eu am izbucnit în râs.
— Serios? Ești vreun Kennedy secret? Nimeni nu are smoching.
— Am fost de acord să răspund la o singură întrebare. Acum spune-mi cum să mă îmbrac.
— Având în vedere că te-am văzut doar în variații aproape imperceptibile ale aceleiași ținute, poți presupune fără teamă că n-aș
