Făcuse semestre de școală în Brazilia, Maroc și Franța (Paris, unde trăiau bunicii săi paterni) și, de asemenea, mersese singur cu rucsacul în spinare o porțiune semnificativă din Camino de Santiago.
Când i-am spus că nu am ieșit niciodată din țară, el a sugerat imediat o călătorie spontană în Canada. M-aș fi gândit că era o farsă, dar glumea practic până când am ajuns la un duty-free la graniță la miezul nopții.
— Uite, a spus el cu rânjetul lui de model masculin, strălucitor și nevinovat. În continuare trebuie să ajungem undeva unde îți vor ștampila pașaportul.
Întreaga noapte a căpătat o tentă tulbure, cețoasă, de parcă am fi visat-o doar. Privind în urmă, am crezut că fusese un vis: el prefăcându-se că era nesfârșit de interesant; eu pretinzând că eram spontană și fără griji, ca de obicei. În exterior eram atât de diferiți, dar când se ajungea la asta, amândoi voiam același lucru. O viață aruncată
într-o strălucire magică, cu fiecare moment mai amplu, mai strălucitor și mai gustos decât precedentul.
În următorii șase ani, ne-am străduit să strălucim unul pentru celălalt.
— Cu Marco n-am fost niciodată împreună, i-am răspuns lui Gus.
Am fost la o singură petrecere cu el și a plecat cu altcineva. Mersi că mi-ai
amintit.
Râsetul lui Gus s-a transformat într-un „Ooo“ plin de milă
exagerată.
— E în regulă, am trecut peste.
Gus a încuviințat din cap. Expresia de pe chipul lui a rămas însă
impasibilă.
— Și Băiatul Minunat?
— Cu el am fost, am recunoscut eu.
Crezusem că aveam să ne căsătorim. Și pe urmă a murit tata și totul s-a schimbat. Am supraviețuit împreună perioada cu boala mamei, dar întotdeauna eu am fost cea care a păstrat relația vie, care a reușit să-și înfrâneze sentimentele ca să se distreze cu el, dar acum era altă poveste.
Jacques nu știa cum să se comporte cu această versiune a mea care zăcea în pat toată ziua și nu putea să scrie sau să citească ceva fără să se prăbușească, femeia care lăsa maldărele de rufe murdare să se adune și urâțenia să pătrundă în frumosul nostru apartament, care nu mai voia să
organizeze petreceri sau să se plimbe pe podul Brooklyn la apus sau să
plece pe nepusă masă la Joshua Tree.
Îmi repeta mereu că nu mai sunt eu. Dar greșea. Eram tot eu, așa cum fusesem tot timpul. Doar că încetasem să mai strălucesc pe întuneric pentru el, sau pentru oricine altcineva.
Viața noastră frumoasă împreună, vacanțele minunate și gesturile mari, florile proaspete în vaze artizanale, acestea ne ținuseră împreună
atât de mult timp.
Nu era ca și cum nu mă mai săturam de el. Și nici nu-l simțeam ca pe cel mai bun bărbat pe care-l cunoscusem vreodată. (Asta crezusem despre tata, însă acum se transformase în tatăl din serialul meu preferat cu adolescenți de prin anii 2000, Veronica Mars.) Și nici nu era persoana mea favorită. (Aceea era Shadi.) Și nici pentru că uneori m-ar fi făcut atât de tare să râd, încât îmi venea să mă scap pe mine. (Căci nu o făcea; avea un simț al umorului sec, care consta de cele mai multe ori în jocuri de cuvinte inteligente și doar prea rar în eufemisme grosolane la care eu excelam.) Și nici pentru că, dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, el ar fi fost prima persoană pe care aș fi sunat-o. (Pentru că nu era.) Ne-am întâlnit la aceeași vârstă pe care o avuseseră părinții mei când se întâlniseră, lupta cu bulgări de zăpadă și călătoria improvizată
păruseră mâna destinului, mama îl adora. S-a încadrat atât de perfect în povestea de dragoste pe care mi-o imaginasem, încât l-am confundat cu dragostea vieții mele.
Despărțirea încă mă deranja în toate modurile imaginabile, dar odată ce durerea inițială a dispărut, amintirile din relația noastră au început să pară doar o altă poveste pe care am citit-o. Uram să mă
gândesc la asta. Nu pentru că mi-era dor de el, ci pentru că îmi părea rău pentru că am pierdut atât de mult din timpul lui – și al meu – încercând să fiu fata lui din vis.
— Am fost împreună, am repetat eu. Până anul trecut.
— Uau, a făcut Gus, râzând stânjenit. E ceva. Chiar... Îmi pare rău că
am pomenit de cățăratul pe stânci fără cămașă.
Nu mi-am putut înfrâna un zâmbet.
— Mă bucur că ai spus-o. Mi-a dat papucii într-un jacuzzi.
În curtea unei cabane din Catskills, cu trei zile înainte să se termine călătoria noastră cu familia lui. Spontaneitatea nu e întotdeauna atât de sexy pe cât se zice.
— Doar nu mai ești tu însăți, îmi spusese el. Nu mai merge așa, January.
Am plecat a doua zi dimineață și, în drum spre New York, Jacques mi-a spus că își va suna părinții când ne vom întoarce ca să le de vestea.
— Mama o să plângă, a spus. La fel și Brigitte.
Chiar și în acel moment, îmi părea mai rău că aveam să-i pierd pe părinții și pe sora lui Jacques – o liceană cu un stil impecabil din anii 1970
– decât pe Jacques însuși.
— Un jacuzzi, a repetat Gus cu un rânjet larg pe față. Sincer să fiu, cred că individul era așa de preocupat de propria strălucire că nici nu te mai vedea.
— Sunt sigură că asta a fost, am convenit eu.
