mână a lui mi-a atins șoldul, atât de ușor, încât am simțit cum blugii îmi ating pielea, dar nu atât de mult încât să-i simt greutatea palmei presându-mă. Fierbințeala din șolduri s-a răspândit înspre centru, răsucindu-se în jurul coapselor mele ca niște liane.

Era o nebunie – o nebunie curată – faptul că-mi amintea atât de viu noaptea aceea din facultate când el mă atinsese întocmai ca acum. Acea primă atingere când ne întâlniserăm în mijlocul ringului de dans, ușoară

ca un fulg și fierbinte până la punctul de topire, atentă, și totuși voită.

Mi-am dat seama că-mi țineam respirația, iar când m-am forțat să

respir din nou, urcarea și coborârea pieptului meu era exagerată, ridicolă, așa cum găsești prin materialele erotice din perioada regenței.

Doamne, cum de reușea să-mi facă una ca asta? Din nou?

După noaptea pe care o avuseserăm, senzația asta, foamea asta din mine nu ar fi trebuit să fie posibile. După anul pe care îl avusesem, nu credeam că mai putea fi posibil.

— Am mințit, mi-a șoptit el în ureche. Ți-am citit cărțile.

Mâinile lui m-au strâns de talie și m-au îndepărtat de mașină, iar el a deschis portiera, s-a urcat și m-a lăsat răsuflând greu în parcarea devenită deodată rece.

Capitolul 11. Non-întâlnirea

Mi-am petrecut mult prea mult din ziua de sâmbătă încercând să-mi dau seama unde să-l duc pe Gus pentru prima lui Aventură pe Tărâmul Literaturii pentru Femei, încât abia dacă am scris ceva.

Am mai scos vreo mie de cuvinte la prima oră a dimineții, însă de atunci n-am făcut decât să măsor camera cu pașii și să stau pe Google.

Când n-am mai putut face asta, am luat mașina până la piața din oraș și m-am plimbat printre tarabele însorite, în căutarea inspirației. M-am uitat la buchetele de flori, tânjind după zilele când îmi permiteam câte un mănunchi de floarea-soarelui pentru bucătărie ori de cale pentru noptiera din dormitor. Firește, asta se întâmpla pe când eu și Jacques împărțeam un apartament. Când închiriezi de una singură o garsoniera la New York, nu prea-ți mai rămân bani pentru lucrurile care miros bine o săptămână și care apoi mor sub ochii tăi. Și nici acum, când nu aveam chirie de plătit, tot nu aveam bani pentru așa ceva.

De la chioșcul cu produse de la o fermă locală, mi-am umplut punga reutilizabilă de cumpărături cu roșii mari, portocalii și roșii, cu busuioc și mentă, castraveți și o căpățână de salată proaspătă. Dacă mă gândisem la ce să fac cu Gus diseară, acela era să gătesc ceva.

Stomacul mi-a ghiorăit la gândul unei mese bune. Nu eram cine știe ce bucătăreasă – dura prea mult și aproape niciodată nu aveam chef de gătit –, dar era ceva indiscutabil romantic în a turna două pahare de vin roșu și de a te mișca prin bucătărie, tăind și spălând, amestecând și gustând dintr-o lingură de lemn. Urmărisem câteva dintre cuplurile cu care eram prietenă făcând asta la fel de elegant de parcă ar fi fost coregrafia unui dans, cu toate că mie și lui Jacques nu ne ieșise niciodată.

De obicei, dacă găteam împreună, însemna că puneam de cină când era deja puțin prea târziu și când ne era amândurora prea foame ca să ne mai putem bucura de moment.

Mi-am plătit legumele și mi-am ridicat ochelarii de soare pe cap pe când am intrat în partea închisă, cu aer condiționat, a pieței, în căutare de niște pui sau o friptură.

Pe când mergeam, am început din nou să mă gândesc.

Personajele se puteau îndrăgosti oriunde – într-un aeroport, la un atelier auto, într-un spital –, dar pentru un anti-romantic, probabil ar fi

nevoie de ceva mai puțin evident pentru a stimula ideile. Ceea ce era greu pentru mine, fiindcă, de obicei, cele mai bune scene ale personajelor mele apăreau pe neașteptate, din greșeli și încurcături. Nu a fost nevoie de inspirație pentru a defini o listă de idei de acțiune, dar pentru a găsi acel moment – momentul perfect care definește o carte, care o face să

prindă viață și să devină ceva mai mare decât suma cuvintelor pe care le conține – era nevoie de o alchimie pe care nu o poți falsifica.

Ultimul an din viața mea dovedise asta. Puteam să fac oricâte proiecte de acțiuni toată ziua, dar nu conta dacă nu mă implicam în poveste în primul rând, dacă povestea în sine nu se învârtea ca un ciclon, trăgându-mă cu totul în ea. Asta îmi plăcuse întotdeauna la citit, asta mă

făcuse să vreau să scriu în primul rând. Sentimentul că o lume nouă se învârtește ca o pânză de păianjen în jurul tău și nu te poți mișca până

când nu și se revelează cu totul.

Deși interviul cu Grace nu-mi oferise idei anume pentru carte, trezise în mine o scânteie de inspirație, noțiunea că existau povești ciudate și intense care să fie spuse și un entuziasm la gândul că poate aș putea spune eu una dintre ele, și că mi-ar și plăcea s-o fac.

Voiam să-i ofer lui Gus aceeași senzație. Voiam să-l fac să se trezească a doua zi nerăbdător să scrie. Să-i dovedesc că era dificil să scrii o comedie romantică, și aveam încredere că Gus își va da seama de asta în cele din urmă, dar și că îl voi face să înțeleagă că ceea ce-mi plăcuse mie dintotdeauna la genul ăsta avea să fie o provocare absolută și la fel de satisfăcătoare odată îndeplinită.

Cum am fost prea distrasă ca să mai scriu când am ajuns acasă, am decis să fac ceva mai folositor. Mi-am prins părul într-un coc în vârful capului, mi-am îmbrăcat pantalonii scurți și un tricou cu Todd Rundegren și m-am dus în baia de la etaj cu saci de gunoi și cutii.

Tata sau Cealaltă Femeie ținuseră dulapul plin cu prosoape și alte cosmeticale de rezervă, pe care le-am pus în cutii de dat și le-am cărat în foaier câte una pe rând. Cu ocazia celui de-al treilea drum, m-am oprit dinaintea ferestrei din bucătărie care dădea spre casa lui Gus. Stătea la masă, ținând ridicat un bilet uriaș ca eu să pot vedea ce scria.

Am sprijinit cutia de masă și mi-am șters broboanele de transpirație de pe frunte cu dosul mâinii, citind:

JANUARY, JANUARY, UNDE EȘTI TU, JANUARY?

Mesajul era ironic. Fluturașii din stomac, nu. Am împins cutia pe masă și mi-am luat carnetul, mâzgălind ceva în el. Apoi l-am ridicat.

Telefon nou. Cine e?

Gus a râs și și-a îndreptat din nou atenția asupra calculatorului său.

Eu am luat cutia și am dus-o la mașină, după care m-am întors după

restul care așteptau în foaier. În cele din urmă, umiditatea ultimelor câtorva zile dispăruse, lăsând loc doar căldurii și adierii ușoare a vântului. După ce am terminat de încărcat mașina, mi-am turnat un pahar de rose și am ieșit pe verandă.

Cerul era senin, norii pufoși și risipiți înaintau alene bătuți de vânt, iar lumina puternică a soarelui picta copacii fremătând într-un verde pal.

Dacă închideam ochii, izolându-mă de tot ce vedeam, puteam auzi chicotele de râs și vocile de pe malul lacului.

Acasă, curtea mamei și a tatei era spate în spate cu a unei alte familii, care avea trei copii mici. De cum se mutaseră, tata plantase un șir de tuia de-a lungul gardului pentru a crea o oarecare intimidate, însă îi plăcea enorm în acele nopți de vară târzii, când stăteam cu toții în jurul focului, că putea auzi țipetele și chicotelile copiilor jucându-se leapșa, sărind pe trambulină sau mergând cu cortul în spatele curții lor.

Tata își iubea propriul spațiu, dar mereu spunea că îi plăcea să i se reamintească faptul că mai erau și alți oameni acolo, trăindu-și viețile.

Oameni care nu-l cunoșteau și cărora nu le păsa.

Știu că unora nu le place să se simtă mici, îmi spusese cândva, dar mie da.

Îți anulează presiunea când te gândești că ești doar o altă viață din șase miliardeîn orice clipă. Iar când treci printr-o perioadă grea– la momentul acela, mama făcea chimioterapie –, e bine de știut că nu ești nici pe departe singurul.

La momentul respectiv, mă simțisem fix pe dos. Fusesem furioasă.

Pe univers, pe toată lumea care nu avea un părinte bolnav, pe corpul mamei fiindcă o trădase pentru a doua oară. Chiar mă simțeam singură, mai ales când îmi urmăream colegii de la facultate pe Facebook mergând la master și în călătorii internaționale (cu fonduri de proveniență

misterioasă). Urmărindu-i cum postează mesajele lor siropoase de Ziua Mamei din ce colț de lume s-or fi aflând. Auzindu-i pe copiii care locuiau în casa de lângă cea a părinților mei cum țipă și chicotesc în timp ce se joacă de-a fantomele în cimitir.

Aveam inima frântă și nu puteam spune nimănui. Mă supărasem fiindcă ni se întâmpla asta din nou și era și mai rău pentru că aveam senzația că, dacă o să vorbesc, asta o să o îmbolnăvească și mai tare pe mama.

Apoi și-a revenit pentru a doua oară și firește că am fost recunoscătoare. Mai ușurată decât ar fi putut să fie oricine. Noi trei eram puternici, viața își relua cursul. Nimic nu ne mai putea dărâma, eram sigură.

Însă tot nu puteam scăpa de senzația că familia noastră pierduse câțiva ani pe vizite la doctori, păr căzut și mama cea energică petrecând nenumărate nopți pe canapea. Îmi înfrânasem sentimentul acela de furie, care nu se potrivea cu viața noastră minunată de după cancer. Însă

emoția ieșise la suprafață ca un omuleț pe arcuri zelos când am aflat despre Sonya, de data aceasta îndreptat în totalitate asupra tatei.

— Întrebare.