— Știu ce încerci să faci, i-am zis.
— Ce anume încerc să fac?
— Să mă distragi, am răspuns. Nu am terminat discuția.
— La naiba! Sincer îți zic că nu am vrut să te ofensez, m-a asigurat el.
Încă o dată.
— Nu m-ai ofensat. Poate că mă simțeam puțin ofensată, dar faptul că-și ceruse scuze mă lăsase cu gura căscată. Dar cred că te prostești.
Am ajuns la casele noastre înainte să-mi dau seama măcar. El a oprit mașina pe aleea din dreptul casei mele și și-a întors fața spre mine.
Pentru a doua oară am remarcat cât de mică era mașina, cât de apropiați eram, cum întunericul sporea magnetismul din ochii lui negri.
— January, de ce ai venit aici? m-a întrebat.
Eu am râs stânjenită.
— Aici? Adică în mașina ta în care tu m-ai rugat să mă urc?
El a scuturat din cap și mi-a cercetat chipul.
— Ești diferită acum.
Am simțit cum mi se urca sângele în obraji.
— Adică nu mai sunt ca o prințesă din povești.
Pe chipul lui se citea confuzia.
— Așa mi-ai zis mai demult. Vrei să-ți spun că ai avut dreptate. Că
viața mi-a dat o palmă după ceafă și că lucrurile nu stau așa ca în cărțile mele, cu finaluri fericite peste tot?
— Nu asta am vrut să spun, a continuat el, cu capul ușor plecat și maxilarul încordat.
— Ba exact asta ai vrut să spui.
A clătinat din cap.
— Nu asta am intenționat. Ce voiam să spun... erai mereu așa de... A oftat. Ce naiba, tu bei vinul ascuns în poșetă. Cred că ai un motiv, nu?
Mi-a închis gura. M-am uitat afară pe fereastră înspre casa de vacanță de parcă aș fi găsit acolo vreun semn roșu și strălucitor de IEȘIRE DE URGENȚĂ, ceva care să mă salveze din această conversație.
Auzeam valurile spărgându-se pe țărm în spatele casei, însă ceața era încă prea densă ca să pot vedea ceva.
— Nu-ți cer să-mi spui mie, a continuat Gus încetișor. Mi se pare că
te comporți ciudat.
M-am întors spre el și mi-am strâns picioarele pe scaun, așteptând să-i observ privirea ironică. Dar ochii lui negri mă priveau atent, avea sprâncenele încruntate și capul aplecat ușor, în poziția aceea care mă
făcea să mă simt studiată la microscop. Privirea Sexy și Rea care sugera faptul că îți citea gândurile.
— Nu scriu nimic. Nu-mi venea să cred că urma să spun asta, dar mai bine s-o fac în fața unui străin decât în fata Anyei sau lui Sandy. Am rămas fără bani, editorul meu vrea cu disperare să cumpere ceva de la mine – iar eu știi ce am? Câteva pagini proaste, un cont bancar aproape gol și vreo trei luni să termin o carte pe care să o vrea să o cumpere și altcineva în afară de mama.
Dar oare mama ar mai vrea s-o cumpere? După tot ce-i spusesem ultima oară când ne întâlniserăm, nu eram atât de sigură că ar mai vrea să petreacă trei sute de pagini în capul meu.
— Am mai făcut așa înainte, am continuat eu. De patru ori, fără
probleme. Dar de data asta, când nu mai am nici o lețcaie și chiar am nevoie de bani, pur și simplu nu pot.
Gus a dat din cap gânditor.
— Este întotdeauna mai greu să scrii când trebuie. E ca și cum...
presiunea transformă scrisul într-un job ca oricare altul, ai putea la fel de bine să vinzi asigurări. Povestea își pierde brusc orice interes în a fi spusă.
— Exact, am fost de acord.
— Dar o să-ți dai seama, a spus el rece după o secundă. Sunt sigur că
există un milion de finaluri fericite care plutesc în mintea ta.
— Of! În primul rând, nu, nu există, am spus. Și în al doilea rând, nu este atât de ușor pe cât crezi, Gus. Finalurile fericite nu contează dacă
drumul până la ele e de rahat.
