Întotdeauna se pricepuse să descrie lucrurile. Când mama mi-a citit prima carte, mi-a spus că îl vedea pe el în mine. În felul în care scriam.

Avea sens. De la el învățasem să-mi placă poveștile.

Obișnuia să fie mândră de toate lucrurile pe care le aveau în comun sau, celpuțin, să privească asemănările cu afecțiune. Erau păsări de noapte.

Dezordonați. Întârziau mereu și mereu aveau câte o carte la ei.

Nu le păsa de protecție solară și erau obsedați de cartofi, sub orice formă. Ne simțeam vii când eram pe apă. Cu brațele deschise larg, cu vestele foșnind, cu ochii mijiți în lumina pătrunzătoare a apusului.

Acum ura acele similitudini. Își făcea griji că trădaseră o nedreptate

îngrozitoare care trăia înăuntrul ei. Poate și ea, la fel ca tatăl ei, avea să devină

incapabilă de iubirea altruistă, nesfârșită, loială după care tânjise toată viața.

Care iubire era foarte posibil să nu existe.

Capitolul 10. Interviul

Citisem undeva că dura 10000 de ore să devii expert în ceva. Cu scrisul era diferit, era „ceva“ prea vag ca 10000 de ore să însemne mare lucru. Poate 10000 de ore de zăcut într-o cadă goală, storcându-ți creierii, însemnau că deveneai un expert în a-ți stoarce creierii într-o cadă goală.

Poate 10000 de ore de plimbat câinele, în timp ce încercai să găsești hiba din intrigă, te făceau un expert în a dezlega încrengăturile dintr-o intrigă.

Însă toate acele lucruri erau părți dintr-un întreg.

Probabil că petrecusem mai mult de 10000 de ore dactilografiind romane (cele publicate, precum și cele aruncate la gunoi), și tot nu eram expertă în dactilografiere, ca să nu mai zic expertă în scris de cărți. Pentru că, deși ai petrecut 10000 de ore scriind o poveste de dragoste ușurică și încă 10000 citind-o, nu ai devenit vreun expert în a scrie vreun alt gen de carte.

Nu știam ce făceam. Nu puteam fi sigură de nimic. Exista o mică

șansă să-i trimit schița asta Anyei, iar ea să-mi trimită înapoi un email în care să-mi spună: „De ce mi-ai trimis meniul de la Red Lobster?“

Dar fie că mă pricepeam sau nu la cartea asta, o scriam. Venea în fluxuri dureroase și în refluxuri disperate, de parcă ar fi urmat ritmul valurilor care se spărgeau undeva în spatele zidului de ceață.

Nu era întocmai viața mea, dar era pe aproape. Conversația dintre cele trei femei – Ellie, mama ei și dublura Sonyei, Lucy – ar fi putut fi aceeași, cuvânt cu cuvânt, deși știam că nu trebuia să mă încred în propria memorie în ultima vreme.

Dacă-mi aminteam bine, atunci tata n-avea cum să fi fost aici, în casa asta, când cancerul mamei a recidivat. Nu avea cum să fi fost pentru că, până să moară, aveam amintiri cu ei dansând desculți în bucătărie, mângâindu-i părul și sărutând-o pe creștet, ducând-o cu mașina la spital, eu fiind pe bancheta din spate, cu playlistul pe care mă rugase să-l alcătuiesc cântând la radioul mașinii.

Melodia „Always on My Mind“ a lui Willie Nelson.

Mâna tatei și mâna mamei strângându-se cu putere pe consola centrală.

Firește că-mi aminteam și „călătoriile de afaceri”. Dar nu asta era ideea. Îmi aminteam lucrurile așa cum credeam că fuseseră și apoi

adevărul. Adevărul, îmi sfâșiase memoria în două la fel de ușor cum ai rupe o foaie ieșită din imprimantă.

Următoarele trei zile le-am petrecut într-o fervoare de scris, făcut curățenie și cam atât. În afară de o cutie cu hârtie de împachetat, câteva jocuri de societate și o mulțime de prosoape și așternuturi de rezervă, nu prea mai era altceva de natură personală în dormitorul de oaspeți de la etaj. Putea fi orice casă de vacanță din America, ori poate doar o casă

model, o promisiune de suprafață că și viața ta ar putea fi atât de generic de drăguță.

Îmi plăcea decorul de la etaj mult mai puțin decât cel cald, cu accente boho de la parter. Nu mă puteam hotărî dacă mă simțeam ușurată sau înșelată din cauza asta. Mă întrebam dacă tata fusese cel care alesese decorul de la etaj. Cel mai probabil, locuiseră aici la fel de mult ca proprietarii dinaintea lor.

Dacă fusese mai mult din el, sau din ea, aici, atunci ea deja făcuse o treabă bună din a elimina orice urmă.

Miercuri, am făcut poze la mobilier și le-am postat pe Craigslist. Joi, am împachetat așternuturile de rezervă, jocurile de societate, hârtia de împachetat și le-am pus în cutii pentru donat. Vineri, am strâns toate cearșafurile de pe paturi și toate prosoapele de pe suporturile din a doua baie de la etaj și le-am dus la spălătoria de la parter, aruncându-le în mașină înainte să mă așez să mai scriu puțin.

Ceața se risipise în sfârșit, iar aerul din casă redevenise fierbinte și lipicios, așa că am deschis geamurile și ușile și am pornit toate ventilatoarele.

Mai aruncasem o privire la Gus să văd ce face, dar puțin. Din câte văzusem, se mișca încontinuu în timp ce lucra. Dacă era la masa din bucătărie de dimineață, nu-l mai găseam în același loc până îmi turnam eu a doua cană de cafea. Dacă nu era pe nicăieri toată ziua, apărea brusc pe verandă noaptea, scriind numai la lumina laptopului, cu roiurile de molii care trăgeau la ea.

Ori de care ori îl zăream, îmi pierdeam instantaneu concentrarea.

Era prea amuzant să-mi închipui ce anume putea scrie, să mă gândesc la toate posibilitățile. Speram să fie cu vampiri sau cu pirați sau cu vampiri-pirați.

Fereastra prin care încercasem să strig la el în acea primă noapte de

sâmbătă dădea drept într-una identică din bucătăria lui, iar vineri după-amiaza, ne-am sincronizat perfect pentru prima oară.

El stătea la masa din bucătăria lui, cu fața spre casa mea.

Eu stăteam la masa din bucătăria mea, cu fața spre casa lui.

Când ne-am dat seama de asta, el a ridicat sticla de bere în aceeași manieră în care mă toasta în glumă cu cana de cafea. Eu am ridicat paharul cu apă.

Avea s-o ia atât de rău pe coajă.

Ambele ferestre erau deschise. Puteam vorbi, dar asta ar fi însemnat să strigăm.

În schimb, Gus s-a mulțumit să zâmbească și să ia pixul de lângă

carnetul său. A mâzgălit ceva în el preț de o clipă, după care a ridicat carnetul ca să citesc:

VIAȚA E LIPSITĂ DE SENS, JANUARY. PRIVEȘTE ÎN ABIS.

Mi-am reținut un hohot de râs, după care mi-am tras și eu carnetul înspre mine, am dat la o pagină goală și, cu litere mari și pătrățoase, am scris:

ASTA-MI ADUCE AMINTE DE VIDEOCLIPUL LUI TAYLOR

SWIFT

Zâmbetul i-a înflorit ștrengărește pe față. A râs și a scuturat din cap, după care și-a reluat scrisul. Nici unul nu a mai zis nimic, nici nu ne-am mai pasat bilețele, dar nici nu ne-am mutat. Nu până când nu mi-a bătut la ușa din față pentru prima noastră ieșire în scopuri de cercetare, cu câte un termos în fiecare mână.

I-a aruncat rochiei mele – aceeași rochie strâmtă și neagră pe care o purtasem și la clubul de lectură – o privire lentă de sus până jos, după

care a scuturat din cap.

— Asta... n-o să meargă.

— Dar arăt bine! am replicat eu.