— Discutăm despre cărți, Gus. Romane. Știi, ca Harry Potter? Toate sunt lumi false. Noi le inventăm pentru că oamenilor le place să citească
despre ele.
El m-a privit pieziș, zâmbind.
— Ce-i?
— Ea doua oară când mi-ai spus Gus în seara asta.
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Ai dreptate, Everett.
— Așa, și?
— Haide, January.
Și-a întors privirea la drum, cele două sulițe gemene ale farurilor întinzându-se înainte pe asfalt, surprinzând crâmpeie din verdeața care trecea pe lângă noi de-o parte și de alta.
— Mi-aduc aminte de tine, a spus, ochii lui întorcându-se asupra mea.
Eram recunoscătoare pentru întunericul din jur care-mi ascundea roșeața fetei.
— De unde?
— Oprește-te! N-a trecut chiar atât de multă vreme. Și a mai fost și noaptea aia.
O, Doamne! Doar nu avea de gând să discutăm despre noaptea aia, nu? Singura noapte în care am vorbit în afara cursurilor. Ei bine, nu chiar vorbit. Merseserăm la aceeași petrecere a frăției. Tema fusese o foarte vagă „perioada clasică”.
Gus și prietenul lui, Parker, veniseră îmbrăcați ca Pony Boy și Johnny2, iar toată noaptea au fost strigați Danny Zuko3 de către băieții beți din frăție. Bine, de fapt fuseseră strigați „Grease Lightning”4 toată
noaptea, dar la asta se refereau băieții din frăție. Eu și Shadi merseserăm îmbrăcate ca Thelma (ea) și Louise (eu)5.
Iubita lui Gus de pe atunci, Tessa, plecase acasă peste weekend. Eu și ea nu eram prietene, dar locuiam în aceeași cameră de cămin, așa că
2 Personaje din romanul The Outsiders scris de S.E. Hinton 3 Personajul principal din filmul Grease (1978) interpretat de John Travolta 4 Melodie din musicalul Grease (1978) 5 Personaje principale din filmul omonim (1991)
sfârșeam des la aceleași petreceri. Ea a fost singurul motiv pentru care eu și Gus ne mai intersectam și în afara orelor de curs, însă noaptea aceea a fost prima noapte în care chiar am vorbit în afara atelierului nostru comun de literatură.
Era începutul anului școlar, dar nu chiar toamnă. Eu și Shadi dansam la subsol, ai cărui pereți din ciment transpirau. Toată noaptea îl urmărisem cu privirea pe Gus.
La barul improvizat din camera alăturată. La masa de beer pong de la etaj. În bucătărie, la butoiul cu bere. Îl urmărisem și simțisem – sau crezusem (sperasem?) că simțisem – că mă urmărea și el. Și iată-l deodată
acolo, printre mulțimea de trupuri care săreau și dansau spasmodic pe melodia „Sandstorm” (Shadi acaparase iPod-ul, așa cum spusese că o s-o facă).
Nici azi nu știu dacă eu îmi croisem drum spre el (la urma urmelor, eram destul de băută), dacă el își croise drum spre mine (el era încă și mai băut) sau dacă ne-am întâlnit la mijloc. Nu-mi amintesc decât că am început să dansăm unul cu (pe) celălalt. Frânturi de amintiri din acea noapte îmi stârnesc și azi furnicături: mâinile lui pe șoldurile mele, pe gâtul meu, fața lui pe gâtul meu, mâinile lui în jurul taliei mele.
Frigid? Nu, Gus Everett fusese dintotdeauna tot numai răsuflări fierbinți și atingeri care-ți lasă fiori.
Fusese palpabil cât de mult ne doriserăm unul pe celălalt. Amândoi pe punctul de a lua o decizie cât se poate de proastă.
Shadi a fost cea care a salvat ziua, răzându-și capul cu mașina de tuns pe care o găsise sub chiuvetă, iar amândouă am fost date afară și ni s-a interzis să mai venim vreodată la vreo petrecere de-a frăției. Deși nici n-am încercat să ne reîntoarcem câțiva ani mai târziu, căci m-am gândit că membrii frăției aveau memoria destul de scurtă. Patru ani, cel mult.
Aparent, memoria mea se întorcea în timp mai mult de atât.
— January?
Mi-am ridicat privirea și am tresărit când am văzut ochii ăia negri de atunci, acum în aceeași mașină cu mine.
— De ce n-ai zis nimic până acum? am întrebat. I-ai spus lui Pete că
ne-am întâlnit alaltăseară.
— I-am spus că suntem vecini, a clarificat el.
Cu ochii la drum, cu ochii înapoi la mine. Mă simțeam atacată
personal, felul în care mă privea, apoi își lua privirea de la mine după
doar o secundă de zăbovire.
— Nu eram sigur că-ți aduceai aminte de mine. Dar nimeni nu-mi spune Gus, în afară de oamenii pe care îi știu dinainte să fiu publicat.
— Și asta pentru că? am întrebat eu.
— Pentru că nu-mi place ca fiecare vecin dement să mă poată căuta pe Google și să-mi lase recenzii proaste pe Amazon, a spus el. Sau să-mi ceară cărți gratis.
— O, eu n-am nevoie de cărți gratis, l-am asigurat eu.
— Serios? m-a tachinat el. Nu vrei să ai cinci niveluri la altarul tău?
