Făcusem tot ce puteam pentru a demonstra că mă simt bine, că nu mă îngrijorez. Am făcut tot ce am putut pentru acea poveste. Cea în care noi trei eram intangibili.

Pe drumul spre casă de la înmormântare, nu am mai vrut să mă simt bine.

Am vrut să fiu copil. Am vrut să țip, să trântesc ușile, să strig, ca niciodată: „Te urăsc! Îmi strici viața!”

Am vrut ca mama să mă pedepsească, apoi să se strecoare mai târziu în camera mea și să mă sărute pe frunte, șoptind: „Înțeleg cât de speriată

ești“.

În schimb, și-a șters lacrimile, a inspirat adânc și a repetat:

— Nu voi vorbi despre asta.

— Bine, am spus eu, învinsă, frântă. Nu vom vorbi despre asta.

Când am zburat înapoi la New York, totul s-a schimbat. Apelurile mamei au devenit rare și, chiar și atunci când mă suna, loveau ca o tornadă. Trecea ca o furtună prin fiecare detaliu al săptămânii ei, apoi mă

întreba cum mă descurc și, dacă ezitam prea mult, intra în panică și se scuza spunând că are niște cursuri de gimnastică de care uitase.

Își petrecuse ani întregi pregătindu-și propria moarte fără să aibă

timp să se pregătească pentru asta. Pentru ca el să ne părăsească și să ne trezim cu adevărul gol-goluț venind nepoftit la înmormântarea lui și să

ne frângem toate amintirile frumoase în două.

Era îndurerată. Știam asta.

Dar și pe mine mă durea, atât de mult, încât pentru prima dată nu am putut să râd sau să dansez ca să gonesc durerea. Nici pentru mine nu mi-aș fi putut scrie un final fericit.

Nu voiam să fac asta. Nu voiam să stau în casa asta plină de secrete și să-mi exorcizez amintirile cu tata din propriul corp, dar, aparent, puteam.

Pentru că deja mă apucasem să tastez.

Prima oară când a întâlnit-o pe marea iubire a tatălui său a fost laînmormântarea acestuia.

#

Povestea mea de dragoste cu romanele romantice începuse în sala de așteptare de la cabinetul radiologului mamei mele. Mamei nu-i plăcea să merg cu ea, insista că o fac să arate senilă, așa că stăteam cu o carte uzată luată de pe raft în față, încercând să-mi distrag atenția de la ticăitul nefast al ceasului fixat peste ghișeul unde se făceau înscrieri.

Mă așteptam să mă uit la o pagină timp de douăzeci de minute, prinsă ca într-o roată de hamster din cauza anxietății. În schimb, citeam

150 de pagini și apoi băgăm din greșeală cartea în poșetă când era timpul să plec acasă.

A fost primul val de ușurare pe care l-am simțit în decurs de câteva săptămâni și, de atunci încolo, am citit pe nerăsuflate fiecare roman de dragoste pe care am putut pune mâna. După care, fără nici un plan adevărat, am început să scriu unul, iar sentimentul acela de a mă

îndrăgosti de o poveste și de personajele ei în timp ce ieșeau din mine nu se putea compara cu nimic altceva.

Primul diagnostic al mamei m-a învățat că dragostea era o funie din cearșafuri pe care să evadezi, dar al doilea diagnostic al ei m-a învățat că

dragostea ar putea fi o vestă de salvare când te înecai.

Cu cât lucram mai mult la povestea mea de dragoste, cu atât mă

simțeam mai puțin neputincioasă în lumea reală. Poate că fusesem nevoită să renunț la planul meu de a merge la postuniversitară și de a mă

face profesoară, dar puteam ajuta oamenii. Puteam să le dau ceva bun, ceva amuzant și plin de speranță.

A funcționat. Ani la rând am avut un scop, ceva bun pe care să mă

concentrez. Dar când tata a murit, brusc, scrisul – singurul lucru care mă

liniștise întotdeauna, un verb pe care îl simțeam mai degrabă ca pe un loc doar pentru mine, lucrul care mă eliberase de cele mai întunecate momente ale mele și îmi adusese speranța în inimă când îmi fusese cel mai greu – ei bine, scrisul mi se păruse imposibil.

Până acum.

În regulă, suna mai mult ca un jurnal la persoana a treia, dar, pentru moment, avea să meargă. Cuvintele îmi ieșeau de sub degete și trecuse atâta vreme de când nu se mai întâmplase asta, încât m-am bucurat să

văd că nu cuvintele MUNCA FĂRĂ DISTRACȚIE ÎL FACE PE OM

PLICTISITOR umplu documentul Word de o mie de ori.

Asta trebuia să fie mai bun decât aia (????):

Ea nu știa dacă tatăl ei într-adevăr o iubise pe Cealaltă Femeie. Nu știa dacă

într-adevăr o iubise pe mama ei. Singurele trei lucruri pe care le știa, fără nici ourmă de îndoială, erau că iubise cărțile, bărcile și luna ianuarie.

Era ciudat să spună ianuarie în loc de iarnă, dar așa spunea el mereu. Nu era doar o întâmplare că atunci mă născusem eu. Întotdeauna făcuse să pară ca și cum mă născusem în ianuarie pentru că era cea mai bună lună și nu invers.

În Ohio, o consideram în mare măsură a fi cea mai rea lună din an.

De multe ori, nici nu prea aveam zăpadă până în februarie, ceea ce însemna că ianuarie era doar o perioadă cenușie, rece și lipsită de lumină, când nu mai aveam nici Crăciunul pe care să-l așteptăm cu nerăbdare.

— În West Michigan e altfel, obișnuia să spună tata.

Acolo era lacul, care îngheța, acoperit de câțiva metri de zăpadă.

Aparent, puteai să-l traversezi de parcă ar fi fost vreo tundră marțiană.

La facultate, eu și Shadi plănuiserăm să mergem până acolo într-un weekend și să vedem în sfârșit ceea ce ne tot descrisese tata, însă chiar în ziua aceea a primit un telefon de la tatăl ei vitreg cum că le murise câinele ciobănesc, așa că ne-am petrecut weekendul uitându-ne la filme clasice și prăjind bezele la aragaz.

M-am întors la scris.

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, poate că s-ar fi dus în orășelul de pe malullacului iarna, și nu vara, ar fi stat dinaintea peretelui de sticlă, privind laalbastrul înmuiat în alb și la verdele înghețat al plajei acoperite de zăpadă.

Se gândise să facă întocmai, însă avusese sentimentul ăsta ciudat, teamaasta, că ar da nas în nas cu o fantomă dacă s-ar duce acolo chiar la momentulpotrivit.

L-aș fi văzut peste tot, în toate. M-aș fi întrebat cum s-ar fi simțit în legătură cu orice detaliu, cât de mic, mi-am amintit cum descrisese o anumită iarnă pe când era copil și ninsese mult: Toate acele mici sfere, January, de parcă lumea întreagă ar fi fost făcută din bobițe de cereale. Zahăr pur.