— Dar tu ce ai împotriva cărților mele, pe care cu siguranță nu le-ai citit?
— Ce te face să fii atât de sigură?
— Referința la pirați, am zis, alegând o gogoașă cu glazură de căpșune, acoperită cu bomboanele colorate. Nu ăla e genul de romane de dragoste pe care le scriu. De fapt, romanele mele nici nu sunt categorisite ca fiind de dragoste, ci, tehnic vorbind, ca literatură pentru femei.
Gus s-a lățit pe banchetă și și-a întins brațele deasupra capului, rotindu-și încheieturile și făcându-le să pocnească.
— Nu înțeleg de ce trebuie să facă un gen în care să fie doar cărți pentru femei, dar, cum nu sunt femeie, nu petrec mult timp citindu-le.
Eu am pufnit.
— Mda, nu ești singurul care nu înțelege asta, am spus. Știu cum să
spun o poveste, Gus, și știu și să leg o afurisită de propoziție. Dacă ai înlocui toate personajele mele Jessica cu John, știi ce ai obține? Ficțiune.
Doar ficțiune. Ficțiune gata să fie citită de oricine, dar, cumva, a fi o femeie care scrie despre femei în circumstanțe obișnuite, de zi cu zi, ajunge să elimine din start jumătate din populația pământului dintre potențialii mei cititori, și știi ceva? Nu mi-e rușine pentru asta. Sunt furioasă. Furioasă că oamenii ca tine presupun că romanele mele nu sunt suficient de bune ca să-ți pierzi timpul cu ele dacă au fost scrise pentru cititori de gen feminin, în timp ce tu ai putea să te răhățești în direct la TV
și New York Times ar scrie despre curajul tău de a-ți afișa umanitatea.
Dacă ți-ai scana testiculul stâng și l-ai pune într-o carte, ai fi luat mai în serios decât orice aș scrie eu vreodată.
Gus se uita la mine serios, sprâncenele lui negre niște linii grave și
arcuite.
— Acum mă poți duce acasă? am zis. Mă simt bine și trează.
Capitolul 8. Pariul
Gus s-a strecurat afară din separeu, iar eu l-am urmat, luând cutia cu gogoși și paharul cu rahatul aburind. Nu mai ploua, însă parcarea era acum învăluită în pâlcuri de ceață densă. Fără nici un cuvânt, ne-am urcat în mașină și am lăsat în urmă magazinul de GOGOȘI, cuvântul strălucind în nuanțe albastre-verzui în oglinda retrovizoare. Gus a ieșit înapoi în strada principală, reglând căldura, în timp ce ne îndreptam spre casele noastre de pe malul lacului.
— Nu e vorba de conceptul de literatură pentru femei, a spus el deodată. Ci de finalurile fericite.
— Poftim?
— Nu cred în finaluri fericite, a spus el. Viața este, mai mult sau mai puțin, o serie de momente bune și rele care se succed până mori – și, îndrăznesc să spun, e una grea. Să închei o carte sugerând că totul va fi în regulă – ba nu, bine – este iresponsabil. Iar romanele de dragoste sunt cele mai rele dintre toate. Serios, spune-mi o poveste de dragoste din viața reală care s-a sfârșit ca a afurisitei de Bridget Jones.
Și iată-l pe Gus Everett pe care îl cunoșteam prea bine. Cel care credea că sunt o naivă fără speranță. Și chiar dacă aveam oarecare dovezi că avea dreptate, nu eram gata să-l las să-și bată joc de lucrul care îmi fusese cel mai drag odată, genul literar care mă menținuse pe linia de plutire când mama se îmbolnăvise a doua oară și tot viitorul pe care mi-l imaginasem dispăruse ca fumul în vânt.
— Hmm, în primul rând, afurisita de Bridget Jones este o serie de cărți. Este literalmente cel mai prost exemplu pe care-l puteai da ca să-ți susții teoria. Bridget se ridică și coboară, trage țepe, e țepuită, se desparte, se îndrăgostește, își pierde soțul pe parcursul celor trei romane.
Este antiteza stereotipului de gen suprasimplificat și imprecis despre care vorbești tu. În al doilea rând, bine, poate nu toată lumea are parte de finalul lui fericit. Dar ce-i așa greșit să vrei să citești despre asta?
— Nu înțeleg ce ar putea fi atât de atrăgător la un roman de dragoste lipsit de sinceritate, a spus el, încruntat, cu ochii lui negri ațintiți când la mine, când la drum, cu o privire gânditoare și pătrunzătoare pe care eu și Shadi încercaserăm atât de mult timp să o transpunem în cuvinte.
— Deci tu nu crezi în dragoste? am zis eu.
Am simțit o ușoară disperare, ca și cum, dacă i-aș fi permis să câștige lupta, ar fi fost ultima picătură: nu m-aș mai fi putut întoarce la mine, la credința mea în dragoste și la felul pur în care vedeam lumea și oamenii, ca pe niște ființe frumoase – la dragostea pentru scris.
Gus s-a încruntat, apoi ochii lui negri s-au mutat de la mine la drum, cu acea privire atentă pe care eu și Shadi ne-am străduit atât de mult s-o explicăm.
— Sigur că există dragoste, a răspuns. Dar e mai bine să nu te bagi în așa ceva, ca să nu-ți explodeze în față. Iar dragostea are mai multe șanse să-ți explodeze în față decât să-ți aducă fericire eternă. Iar dacă nu ești tu rănit, poți răni pe altcineva. Nu cred că relațiile sunt realiste și mai cred că să-ți dorești în mod intenționat să intri într-una este vecin cu sadomasochismul. Mai ales când poți obține orice ai avea într-o relație romantică dintr-una de prietenie, cu un risc mai mic de a-ți fi distrusă
viața atunci când relația se încheie.
— Orice? Adică sex?
El și-a arcuit o sprânceană.
— N-ai nevoie de prietenie ca să obții sex.
Același lucru l-ar fi spus și Shadi, iar eu știam că, tehnic vorbind, aveau dreptate. Singura dată când am încercat să am o aventură de-o noapte, libidoul mi-a scăzut vertiginos când am ajuns la apartamentul tipului, iar eu a trebuit să inventez o ieșire de urgență din acea situație.
Ca să fiu sinceră, tata murise cu trei luni înainte, iar iubitul meu, pe care-l aveam de șase ani, m-a părăsit la o lună după. Nu era ca și cum, la momentul respectiv, viața mea era un butoi cu râsete sexy.
— Și ce, nu devine mai mult pentru tine? am întrebat. Poți să te menții atât de detașat?
— Pentru asta ai nevoie de reguli, a răspuns el. Nu devine mai mult dacă nu se întâmplă decât o dată.
— Vezi? Ești frigid.
El și-a dat ochii peste cap.
— Nu e vorba de mine. E vorba despre conceptul „fericiți până la adânci bătrâneți”. Este nerealist.
— În regulă, doar ca să știi, vorbești exact ca adulții din Charlie Brown. Nu aud decât bla-bla-bla.
— Vorbesc serios, January, a zis el, râzând. Chiar dacă vinde cărți, tot e o lume falsă.
