Și de unde știi asta? i-am răspuns.

M-am dat jos de pe canapea și m-am dus în bucătărie. Cu toate că

încă nu-mi făcusem curaj să urc la etaj sau măcar să încep să dorm în dormitorul de la parter, începusem să mă descurc destul de bine prin bucătărie. Știam că ibricul cu picățele era deja pe ochi, că nu era pe nicăieri nici un aparat de cafea și că era o cafetieră franțuzească și o râșniță pe măsuța rotativă de la dreapta cuptorului. Presupuneam că

toate acestea i se datorau Sonyei, atât pentru că tatei nu-i plăceau lucrurile franțuzești, dar și pentru că nu-l văzusem niciodată bând altceva în afară de cafea Folgers și capsule Starbucks pe care mama le cumpăra în cantități industriale de la Costco.

Eu nu eram pretențioasă la cafea – puteam sări peste siropuri cu arome și frișcă pe deasupra –, dar îmi plăcea să-mi încep dimineața cu ceva suficient de băubil încât s-o pot bea simplă. Am umplut ceainicul și am aprins ochiul de la aragaz, mirosul de pământ cald al gazului trezindu-se la viață odată cu flacăra. Am băgat în priză râșnița, uitându-mă pe fereastră cât a fost gata. Ceața de noaptea trecută se menținuse, învăluind fâșia de pădure dintre casă și plajă în tonuri închise de cenușiu și albastru. Și în casă se răcise. Am tremurat și mi-am strâns halatul mai bine în jurul meu.

Cât am așteptat să stea cafeaua la infuzat, telefonul mi-a vibrat pe blat.

EI BINE, începea Shadi, câțiva dintre noi au ieșit în oraș după muncă și, CA DE OBICEI, mă ignora complet, EXCEPTÂND atunci când nu mă uitam la el, iar atunci simțeam efectiv cum se holbează la mine. În cele din urmă, s-a dus la baie și aveam și eu nevoie să mă duc, așa că eram în capătul holului, așteptând, el a ieșit și a făcut „Hei, Shad“, iar eu am făcut „Uau, sincer, am crezut că ești mut, iar el s-a mulțumit să ridice din umeri. Așa că am zis „ORICUM, mă gândeam să plec“, iar el a făcut „Rahat, deja?“ și se vedea că e dezamăgit. După care am zis

„Mă gândeam să plec cu tine“. Era ATÂT de emoționat. Și entuziasmat. A zis

„Da? Serios? Sună bine. Când vrei să pleci?“, iar eu am zis „Păi, acum?“ Și,

după cum vezi, restul e istorie.

Uau, i-am răspuns eu. O poveste veche precum însuși timpul.

Într-adevăr, a scris înapoi Shadi. O fată întâlnește un băiat. Băiatul ignoră fata, exceptând dățiie când ea nu se uită la el. Fata se duce acasă cu băiatul și îl vede cum își scoate ochiul de sticlă ca să-l clătească sub chiuvetă.

Temporizatorul a sunat, iar eu am presat cafeaua și mi-am turnat în cana în formă de orcă din desenele animate. Nu avea să-mi fie greu să

împachetez lucrurile din bucătărie, dar nu puteam face asta decât după

ce vindeam casa și eram gata să mă mut.

Mi-am luat cafeaua și laptopul pe verandă, ceața răcorindu-mi plăcut fiecare centimetru din piele, și m-am ghemuit într-unul dintre scaune. Era momentul să-mi pun în ordine ziua, dacă nu întreaga vară.

În primul și-n primul rând, trebuia să-mi dau seama în ce direcție se îndrepta cartea asta, dacă tot nu era o comedie romantică de vară, ușurică, cu un surfer relaxat. Apoi trebuia să plănuiesc scenariul comediei romantice de sâmbătă pentru Gus.

Stomacul mi s-a strâns la gândul acela. Practic, mă înscrisesem la o vară de întâlniri false cu un bărbat care nu credea în întâlniri, doar ca să-i demonstrez ceva lui, aproape un străin. Dacă avea să iasă o carte din asta, mi-am zis, atunci avea să merite.

Dacă nu, aveam să mă simt precum cea mai stupidă persoană de pe planetă. Și mai rău de-atât, aș dezamăgi-o pe Anya.

În afară de a lucra la carte și a lua un Uber ca să-mi iau mașina de la casa lui Pete, am decis să cuceresc și dormitorul de la etaj astăzi și să

împart ce aveam să găsesc acolo în lucruri de aruncat, lucruri de dat și lucruri de vândut.

Mi-am și jurat că-mi voi muta lucrurile în dormitorul de la parter.

Dormisem bine pe canapea în primele nopți, însă dimineață mă trezisem cu dureri serioase de ceafă.

Privirea mi-a rătăcit înspre ferestrele din spatele casei lui Gus. Chiar în acel moment, el a intrat în bucătărie, scoțându-și (șocant!) tricoul negru și șifonat peste cap. Eu m-am afundat la loc în scaunul meu.

N-avea cum să mă fi văzut că-l urmăream cu privirea. Dar cu cât mă

gândeam mai mult, cu atât eram mai convinsă că mă cam holbasem la el câteva secunde bune. Mi-am amintit cum i se curbau mușchii brațelor când și-a scos tricoul, abdomenul plat continuat cu oasele șoldurilor,

ieșite în evidență. Nu mai era chiar atât de slab ca la colegiu (când fusese uscat oricum), dar îi venea bine. Sau îmi plăcea mie.

Chiar că mă holbasem la el.

Am mai aruncat însă o scurtă privire. Stătea acum chiar în dreptul ușilor din sticlă. Și-a ridicat cana ca și cum o închina în cinstea mea. Eu mi-am ridicat-o pe-a mea drept răspuns, după care el s-a depărtat.

Dacă și Gus Everett se apucase deja de lucru, trebuia să mă apuc și eu. Mi-am deschis calculatorul și m-am uitat lung la documentul de care trăgeam de trei zile. O întâlnire drăguță. În romanele lui Augustus Everett nu existau întâlniri drăguțe, de asta eram al naibii de sigură.

Oare ce era în ele? Nu citisem nici unul, nici Rochambeau, nici Revelațiile, însă citisem suficiente recenzii cât să-mi ajungă o viață.

Oameni făcând lucrul greșit din motivele corecte. Oamenii făcând lucrul bun din motivele greșite.

Familii ciudate și pline de secrete.

Ei bine, n-aveam nici o experiență cu așa ceva! Atunci m-a străpuns durerea. Primele secunde s-au simțit ca o arsură, ca atunci când nu-ți dai seama dacă e prea rece sau prea fierbinte acel ceva care-ți sapă în piele, dar știi că, oricum, nu se va sfârși bine.

Amintirea despre cearta cu mama după înmormântare a crescut ca un val de mare.

Jacques plecase la aeroport în clipa în care s-a terminat slujba de înmormântare, ca să se întoarcă la serviciu, ratând complet confruntarea cu Sonya și, odată ce ea a fugit, nici eu, nici mama nu am mai rămas prea mult.

Ne-am certat tot drumul înapoi spre casă. Nu, nu era adevărat. Eu m-am certat. Ani de sentimente pe care am ales să nu le simt. Ani de trădare care le forțau să iasă la suprafață.

— Cum ai putut să-mi ascunzi asta? îi strigam în timp ce conduceam.

— Nu trebuia să vină aici! spusese mama, apoi își îngropase fața în mâini. Nu pot vorbi despre asta, suspinase ea, clătinând din cap. Nu pot.

De atunci, ori de câte ori am încercat să aduc în discuție subiectul am primit același răspuns: „Nu pot vorbi despre asta. Nu pot vorbi despre el așa. Nu am de gând să vorbesc despre asta. Nu pot“.

Ar fi trebuit să înțeleg. Ar fi trebuit să-mi pese mai mult de ceea ce

simțea mama.

Acesta trebuia să fie momentul în care mă comportam ca un adult, îmbrățișând-o strâns, promițându-i că totul va fi în regulă, luându-i durerea. Așa făceau fiicele pentru mamele lor. Dar când am revenit în biserică, m-am frânt și totul s-a revărsat din mine, pentru prima dată, la vedere.

Sute de nopți am ales să nu plâng. Mii de momente în care mi-era teamă să-mi fie teamă. Că, dacă aș face-o, aș înrăutăți lucrurile pentru părinții mei. Că trebuia să fiu puternică. Trebuia să fiu fericită, ca să nu-i amărăsc pe ei.

În toți acei ani în care eram îngrozită că mama mea avea să moară, am ascuns toate lucrurile urâte de la vedere pentru a-mi transforma viața într-o vitrină strălucitoare de care să se bucure ea.

Îi făcusem pe părinții mei să râdă. Erau mândri de mine. Adusesem acasă note bune, mă luptasem cu dinții și cu ghearele pentru a ține pasul cu Gus Everett. Stătusem până târziu citind cu tata și mă trezisem devreme ca să mă prefac că îmi place yoga cu mama. Le povesteam despre viața mea, îi întrebam la nesfârșit despre a lor, așa că nu aș regreta niciodată că am pierdut timpul cu ei. Și mi-am ascuns sentimentele complicate care au venit odată cu încercarea de a memora pe cineva pe care l-ai iubit, pentru orice eventualitate.

M-am îndrăgostit la douăzeci și doi de ani, la fel ca și ei, de un băiat pe nume Jacques, care era cea mai iubită și mai interesantă persoană pe care o cunoscusem și am făcut paradă de fericirea noastră în fața lor cât de des am putut. Am renunțat la postuniversitară pentru a fi aproape de ei, dar am dovedit că nu pierdusem nimic, publicând la douăzeci și cinci de ani.

Uite! Sunt bine! Uite! Am parte de toate lucrurile frumoase pe care le-aidorit pentru mine!

Uite! Acest lucru nu m-a afectat deloc!

Uite, toți trăiesc fericiți pentru totdeauna. Din nou.