— Da, am răspuns imediat.
Gus a afișat zâmbetul lui tipic cu gura închisă.
— Așteaptă. De fapt...
Expresia feței i s-a schimbat pe dată, iar eu m-am grăbit să adaug:
— E vreo șansă..., am început, gândindu-mă și răzgândindu-mă
cum să formulez, dar negăsind nimic mai bun ca: Pete e prietenă cu amanta tatei.
— O, a făcut Gus, rămânând cu gura deschisă. Mi-aș fi dorit să
menționeze asta când am întrebat-o dacă aș putea să te invit. Nu aș fi fost de acord dacă mi-aș fi dat seama că...
— Nu sunt sigură că știe.
— Sau încerca să obțină o promisiune de la mine omițând informații importante, a spus el. Nu ar fi imposibil de crezut.
— Ei bine, tu ai face bine să te duci, am zis. Eu nu sunt sigură că pot.
— Aflu eu, a răspuns repede Gus. Și dacă nu e?
— Atunci vin, am zis. Dar clar o să-i pomenesc lui Maggie despre roci.
— Ești bolnavă și ciudată, January Andrews, a făcut Gus. Asta îmi place la tine!
Stomacul mi s-a strâns și mi s-a ridicat mai sus decât era.
— Aha, deci asta era.
— Ei bine, a făcut el, nu doar asta. Dar ar fi fost nepoliticos să te invit acasă la mătușa mea și să-ți pomenesc mai apoi de fund.
#
De obicei, când mergeam la vreo petrecere, mai ales când era vorba de o sărbătoare, o foloseam drept scuză ca să-mi cumpăr o ținută
tematică potrivită. Sau măcar o pereche nouă de pantofi. Dar chiar și după ce vândusem mare parte din mobilă, când m-am logat vineri dimineața în contul meu bancar, site-ul se încrunta practic la mine.
I-am dat mesaj lui Gus: Nu cred că pot veni la petrecere fiindcă doar ce am
descoperit că nu-mi permit să aduc nici măcar o porție de salată de cartofi.
Am văzut cum apar pe ecran în timp ce scria. Apoi s-a oprit. Și a început din nou. După un minut întreg, punctele au dispărut, iar eu m-am întors să mă uit lung la ușa de la subsol.
Aproape terminasem de sortat dormitorul principal și baia, dând aproape tot jos (inclusiv ce era prins în perete) de la etaj, așa că nu rămânea decât subsolul.
Am tras adânc aer în piept, am deschis ușa și am privit în josul scărilor. Podea din ciment. Asta era bine – nu aveam nici un motiv să
suspectez că ar fi fost finisată, plină de alte obiecte de mobilier de a căror înlăturare ar fi trebuit să mă ocup. Am apăsat întrerupătorul, însă becul era ars. Și totuși, nu era întuneric deplin – trebuiau să fie niște ferestre pe care le văzusem de afară care să lase niște lumină naturală să pătrundă
înăuntru. Am pornit lanterna de la telefon și am coborât. Câteva tuburi de plastic verzi și roșii erau înșirate de-a lungul peretelui, lângă un raft metalic plin cu scule și un congelator. M-am dus la raft și am pus mâna pe o cutie cu becuri plină de praf. Degetele s-au strâns în jurul capacului, pe care l-am deschis apoi.
Unul dintre becuri fusese deja luat.
Poate era cel care se arsese de la baza scărilor.
Poate tata venise aici cu gând să facă altceva, ca apoi să-și dea seama, cum făcusem și eu, că întrerupătorul nu funcționa. Luase becul și urcase până la jumătatea scărilor, de unde ar fi putut să-l înlocuiască fără
să se ridice pe vârfuri.
De data aceasta, durerea m-a săgetat de parcă aș fi fost lovită cu un harpon. Nu se presupunea că suferința se domolea odată cu trecerea lunilor? Când nu avea să-mi mai înțepe pieptul atât de rău, încât să nu mai pot să respir, când atingeam ceva ce atinsese și tata?
— January?
M-am întors în direcția de unde se auzise vocea, așteptându-mă să
văd o fantomă, un ucigaș, un ucigaș-fantomă sau o fantomă ucigașă care stătuse ascuns acolo în tot timpul ăsta, în pântecele casei.
În schimb, l-am văzut pe Gus, luminat din spate de lumina de pe hol care se revărsa în josul scărilor, în timp ce era aplecat ca să mă vadă pe sub peretele care străjuia parțial partea de sus a scărilor.
— Rahat! am exclamat în barbă, încă resimțind adrenalina.
— Ușa era descuiată, a zis, coborând treptele. M-a cam speriat să
văd ușa de la subsol deschisă.
— Pe mine m-a cam speriat să aud vocea cuiva în subsol când credeam că sunt singură.
