Întregul nostru aranjament semăna mai puțin cu un sprint și mai mult cu o cursă în trei picioare, care nu ducea lipsă de muncă de echipă și încurajări. În cele din urmă, eram încă hotărâtă să câștig, deși nu mai eram sigură ce încercam să dovedesc și cui.

Uneori, pe seară, ieșeam pe undeva. La restaurantul cu specific thailandez de unde comandaserăm de atâtea ori, un locșor drăguț unde totul era aurit și puteai sta pe perne direct pe podea și unde comandai dintr-un meniu a cărui copertă imita papirusul. La pizzeria de unde comandaserăm de atâtea ori, un locșor mai puțin drăguț, cu separeuri din plastic roșu și lumină ca la interogatoriu. Am fost la Peștele Cherchelit, un bar din oraș, iar când Gus a văzut pe cineva cunoscut intrând în local, a salutat din cap fără să-mi dea drumul la mână.

Chiar și când jucam darts și, mai târziu, biliard, rămâneam conectați, vizibil împreună, mâna lui Gus strânsă cu degajare pe talia mea sau odihnindu-se cu blândețe pe sub tricoul meu în partea de jos a spatelui, degetele mele întrepătrunse printre ale lui sau agățate de gaica curelei.

În următoarea noapte, după ce am plecat de la Pizza Inima Mea, am trecut pe lângă librăria lui Pete și le-am văzut pe ea și pe Maggie înăuntru, stând într-unul dintre fotoliile din cafenea la un pahar cu vin.

— Ar trebui să o salutăm, a spus Gus, așa că am intrat în librărie.

— E aniversarea noastră, ne-a explicat Maggie visătoare.

— A noastră și a orașului North Bear, a adăugat Pete. Nu aniversarea noastră – care este pe 13 ianuarie.

— Nu mai spune! am făcut eu. Atunci e ziua mea.

— Serios? a exclamat Maggie încântată. Ei, normal că este! E cea mai bună zi din an, e doar logic ca Dumnezeu să fi aranjat astfel lucrurile.

— O zi perfectă, a fost de acord Pete.

Maggie a aprobat.

— Ca și ziua de azi.

— M-aș muta din nou aici, a spus Pete. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut, în afară de faptul că ne-am îndrăgostit.

— Și să adoptăm labradori, a adăugat Maggie gânditoare.

— Și să trimitem o anumită invitație la clubul de lectură, care se pare că a funcționat, a adăugat Pete făcând cu ochiul.

— Adică ne-ați păcălit, a spus Gus zâmbind.

S-a uitat la mine, iar eu m-am întrebat dacă ne gândeam cumva la același lucru. Poate că eu nu făcusem cel mai bun lucru că mă mutasem aici, că mă dusesem acasă la Pete pentru clubul de lectură, dar era, fără

doar și poate, un lucru bun. Un lucru foarte bun. Cel puțin cel mai bun din ultimii câțiva ani.

— Rămâneți la un pahar numai, a stăruit Maggie, deja turnând în două pahare curate din plastic pe care le foloseau la cafeaua cu gheață.

Dintr-un pahar s-au făcut două, din două trei, iar Gus m-a tras în poala lui cum stătea în fotoliul din fața lor. Mâinile lor erau lejer împreunate și atârnau în spațiul dintre fotolii, în vreme ce Gus îmi trasa cercuri pe spate pe când vorbeam și râdeam în noapte.

Am plecat la miezul nopții, atunci când Pete a declarat în sfârșit că

ar trebui să meargă acasă la labradori, iar Maggie a sărit să strângă în jur,

doar că noi eram prea amețiți să conducem, așa că am mers pe jos, prin căldură și țânțari.

Iar în timp ce mergeam, mă gândeam întruna: Aproape îl iubesc, încep să îl iubesc. Îl iubesc.

Când am ajuns în dreptul caselor noastre, nu le-am luat în seamă, apucând-o în schimb pe cărarea ce ducea înspre lac. Era vineri, la urma urmelor, și încă legați de înțelegerea noastră.

Ne-am dezbrăcat până la piele și am luat-o la fugă, țipând, în apa rece ca gheața, mână în mână. Am fugit până când ne-a plesnit coapsele, șoldurile, piepturile. Cu dinții clănțănindu-ne, cu pielea trezită la viața de apa rece care ne izbea din toate părțile.

— E groaznic, a spus Gus cu răsuflarea tăiată.

— Mi-am imaginat că e mai caldă, am țipat, iar Gus m-a tras spre el și m-a cuprins în brațe, frecându-mi spatele ca să-mi aducă înapoi căldura în trup.

Apoi m-a sărutat apăsat și mi-a șoptit:

— Te iubesc.

Și din nou, cu mâinile în părul meu și cu gura pe tâmplele mele, pe obraji, pe bărbie, în timp ce o pungă de plastic plutea aiurea pe suprafața apei:

— Te iubesc. Te iubesc.

— Știu, am zis, înfigându-mi degetele în spatele lui, ca și cum strânsoarea mea ar fi putut opri timpul și pe noi acolo. Pe noi și lacul cu apa prea rece și gunoaiele plutind înjur. Și eu te iubesc.

— Și când te gândești, a zis el, că ai promis să nu te îndrăgostești de mine.

Capitolul 24. Cartea

— Nu vreau să fac asta, am zis.

Eu și Gus stăteam în capul scărilor, în fața dormitorului principal.

— Nu ești obligată, mi-a amintit el.

— Dacă tu poți învăța să dansezi în ploaie...

— ...încă nu am făcut asta, m-a întrerupt.

— ...atunci și eu pot să privesc lucrurile urâte în față până le intimidez, am sfârșit.

Am deschis ușa. A trebuit să trag de câteva ori aer în piept ca să mă

pot calma suficient de mult cât să mă urnesc din loc. Un pat dublu se afla lipit de peretele din capăt, flancat de două noptiere asortate și lămpi cu abajururi albastru cu verde. O fotografie înrămată a unui tablou de Klimt era atârnată deasupra tăbliei înalte și gri. În fața patului, un dulap gri în stilul anilor ‘50 se întindea de-a lungul peretelui, dincolo de el fiind o măsuță rotundă, acoperită cu o față de masă galbenă și decorată cu un ceas și un vraf de cărți – cărțile mele.

De altfel, încăperea nu avea nimic ieșit din comun și părea impersonală. Gus a deschis unul dintre sertare.

— E gol.

— L-a eliberat deja, am zis eu cu voce tremurătoare.

Gus mi-a adresat un început de zâmbet.

— Și nu e un lucru bun?

Eu am continuat să deschid sertarele unul câte unul. Nimic în nici unul. M-am dus la noptiera din stânga. Nu avea sertare, doar două

rafturi. O cutie de porțelan se afla pe unul dintre ele.