erau în mare parte prieteni și rude (cel puțin, așa se întâmpla la lansarea primei cărți; după, nici măcar ei nu se mai deranjau) și angajații librăriei.

Maggie și Pete mutaseră măsuța de prezentare lângă casa de marcat și instalaseră vreo zece scaune pliabile, așa că, evident, înțelegeau și ele cum stătea treaba.

— Păcat că nu e școală, a spus Pete, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Altfel ar fi fost plin aici. Profesorilor le place să facă participarea la astfel de evenimente obligatorie. Sau cel puțin să aibă puncte extra.

Maggie a încuviințat din cap.

— Eu l-aș fi făcut obligatoriu pentru studenții mei.

— De azi înainte, o să pomenesc de labradorit în fiecare carte, am promis eu. Fie și numai ca să ai o scuză bună să faci asta.

Ea și-a dus mâna la inimă de parcă ar fi fost cel mai drăguț lucru pe care îl auzise în ultimele luni.

— E timpul, copii! a anunțat Pete și ne-a condus afară.

Încă patru scaune fuseseră aliniate în spatele tejghelei, iar ea ne-a așezat pe mine și pe Gus între ea și Maggie, care avea să ne

„intervieveze”. Lauren și soțul ei se aflau în public fără copii, împreună

cu încă vreo două femei pe care le recunoșteam de la grătar și cinci străini.

În general, preferam să nu-i cunosc așa bine pe cei din public. De

fapt, preferam să nu cunosc pe nimeni, însă de data aceasta atmosfera era caldă, relaxată.

Pete rămăsese în picioare, urându-le bun venit participanților la eveniment. M-am uitat înspre Gus și mi-am dat pe dată seama că era ceva în neregulă.

Se făcuse palid la față, iar gura îi era încleștată. Toată căldura din el dispăruse, de parcă ar fi fost închisă supapa. L-am strigat șoptit pe nume, însă el continua să privească țintă la „mulțime”. I-am urmărit privirea care ducea la o femeie cu bucle negre și ochi albaștri, cu colțuri ridicate, care-i scoteau în evidență pomeții înalți și chipul în formă de inimă.

Mi-am dat imediat seama că era ceva familiar la ea, însă mi-a luat câteva secunde să pun piesele cap la cap, câteva secunde de ignorantă

binecuvântare înainte să-mi simt stomacul de parcă mi-ar fi căzut prin picioare la podea.

Inima a început să-mi bată nebunește, ca și cum corpul înțelesese înainte s-o recunoască creierul. M-am uitat înspre Maggie. Buzele îi erau strânse și mâinile adunate în poală. Stătea țeapănă și nemișcată, deloc caracteristic ei, iar în vreme ce Pete continua să vorbească încrezătoare, am remarcat și schimbarea din limbajul corpului ei, semănând cu poziția de luptă a unei ursoaice: o capacitate protectoare aproape agresivă, gata să sară la atac.

S-a așezat și și-a potrivit scaunul o clipă, cât să se pregătească. A părut un gest cât se poate de firesc, însă m-am gândit că trebuie să fi fost șocată.

Inima îmi bătea încă cu atâta putere în piept, încât m-am gândit că

până și cei din public posibil să audă, iar mâinile au început să-mi transpire.

Naomi era frumoasă. Ar fi trebuit să-mi închipui atâta lucru.

Probabil o făcusem. Însă nu mă așteptasem să o văd. Nu singură și cu siguranță nu aici, uitându-se așa la Gus.

Plină de iertare, m-am gândit, apoi de dorință.

Mi s-a strâns stomacul. Venise aici cu un scop. Voia să-i spună ceva lui Gus.

Doamne, dacă aveam să vomit aici?

Pete începuse cu întrebările. Ceva în genul: „Ce-ar fi să începi prin a ne spune câte ceva despre cărțile tale?”

Gus se întorsese în scaun cu fața spre ea. Îi răspundea. Nu auzeam ce zice, însă tonul îi era calm, mecanic, după care s-a uitat la mine, așteptând să răspund, cu o expresie pe chip imposibil de descifrat.

Era întocmai ca dormitorul din casa tatei: impersonal, curat lună. Nu aveam să găsesc nimic acolo. Am simțit că-mi venea, într-adevăr, să

vomit.

Am înghițit și am început să-mi descriu cartea. O făcusem de suficiente ori – era aproape ca și regizat. Nici nu trebuia să mă mai ascult; nu era nevoie decât să las cuvintele să curgă afară.

Îmi era rău.

Atunci Pete a pus o altă întrebare de pe lista ei scrisă de mână pe care o avea în față (Povestește-ne despre cartea ta, cum se desfășoară procesul de scriere, cu ce începi, care îți sunt influențele, etc.), iar între ele, Maggie contribuia cu propriile completări elevate (Dacă, să zicem, cartea ta ar fi o băutură, ce băutură ar fi? îți închipui vreodată unde vor fi citite cărțile tale? Care este procesul emoțional de scriere al unei cărp? Ai trecut vreodată printr-un moment din viața ta pe care nu ai reușit să-l descrii doar prin cuvinte?) Momentul ăsta ar fi probabil al naibii de greu de descris, m-am gândit, în câte feluri puteai scrie: Lui Eleanor îi venea cu disperare să dea afară tot ce mâncase în acea zi?

Probabil multe. Timpul se scurgea chinuitor de lent, iar eu nu mă

puteam hotărî dacă îmi doream să treacă mai repede sau dacă ce avea să

urmeze avea să fie încă și mai rău.

Însă dilema în sine a părut să rupă blestemul. Ora se sfârșise. Mâna de oameni care veniseră se apropiau de noi și ne cereau să le semnăm cărțile, în timp ce eu strângeam din dinți și încercam să fiu sociabilă, cu toate că, în sinea mea, rotocoale de praf se învârtejeau prin inima-mi pustie.

Naomi a rămas în urma celorlalți, sprijinindu-se de un raft. M-am întrebat dacă prinsese obiceiul ăsta de la Gus sau Gus de la ea. Mi-era frică să mă uit prea mult în direcția ei ca să nu mai descopăr și alte părți din el la ea, după ce petrecusem ultima oră încercând cu disperare să

găsesc urmele din mine în el, dovada că-mi șoptise adânc numele în propria-mi piele chiar în după-amiaza aceea. Pete o încolțise pe Naomi și încerca să o scoată afară din librărie, însă ea i se opunea, apoi Lauren li sa alăturat, străduindu-se să domolească scena care era pe punctul de a

izbucni.

Nu auzeam ce spuneau, însă îi vedeam buclele săltându-i când încuviința din cap. Grupul din jurul mesei începea să se risipească.

Maggie îi conducea afară, privirea ei ageră scrutând distanța de la casa de marcat până la conversația de la ușă.

În cele din urmă, Gus s-a uitat la mine. Părea că voia să ofere o explicație, însă, văzând expresia de pe fața mea, trebuie să se fi răzgândit.

Și-a dres glasul:

— Ar trebui să văd de ce a venit.

Eu n-am zis nimic, n-am făcut nimic. M-a fixat cu privirea nu mai mult de două secunde, după care s-a ridicat și a traversat librăria. Îmi simțeam fața încinsă, însă restul corpului îmi era rece, tremura. Gus a alungat-o pe Pete, iar când ea s-a uitat la mine, eu n-am putut să-i întâlnesc privirea. M-am ridicat și m-am grăbit să mă duc până la ușa biroului și am ieșit din el prin ușa din spate care dădea înspre o alee unde nu se găsea altceva în afară de vreo două tomberoane.

Nu o invitase el, știam atâta lucru. Însă nu-mi dădeam seama ce simțea el să o vadă acolo și care era motivul pentru care venise.

Naomi cea dură și frumoasă, a cărei capacitate de a nu se lăsa cunoscută de nimeni îl încânta pe Gus. Naomi care nu avea nevoie de el și nu încerca să-l salveze. Pe care nu se temea că ar putea să o frângă. Cu care vrusese să îmbătrânească și cu care ar fi rămas, în ciuda tuturor celor întâmplate, dacă ar fi avut o șansă.

Îmi venea să țip, dar nu am putut decât să plâng. Și asta pentru că