îmi consumasem toată furia din mine și nu-mi mai rămăsese decât teama. Și poate că doar teama fusese acolo de la bun început, mascată în emoții mai spinoase.

Neștiind ce altceva să fac, am pornit-o spre casă. Se întunecase deja când am ajuns, iar eu uitasem să aprind luminile de pe verandă, așa că

atunci când cineva s-a ridicat de pe canapeaua din răchită, aproape că am alunecat de pe trepte.

— Îmi pare rău! s-a auzit o voce de femeie. Nu am vrut să te sperii!

N-o mai auzisem decât de două ori până atunci, însă sunetul mi se impregnase în creier. Nu l-aș fi putut uita niciodată.

— Speram să putem vorbi, a continuat Sonya. Ba nu, mai mult decât sperat, aveam nevoie să vorbesc cu tine. Te rog. Cinci minute. Sunt multe

lucruri pe care nu le știi, lucruri care te vor ajuta. De data asta, am scris totul pe hârtie.

Capitolul 25. Scrisorile

— Nu vreau să aud nimic, i-am zis.

— Știu, a spus ea. Dar îl voi fi dezamăgit pe tatăl tău dacă nu mă

asigur că le afli.

Eu am râs aspru.

— Vezi, asta e chestia: nu ar fi trebuit să-l fi avut pe tata ca să-l dezamăgești.

— Nu ar fi trebuit? Dacă ai lua-o de la începutul vieții tatălui tău și ai prezice totul, cum ar fi trebuit să se întâmple, în funcție de cum a început, atunci posibil ca el să nu o mai fi găsit pe mama ta. Iar tu să nu mai fi existat.

Stomacul mi s-a strâns de furie.

— Poți pleca de pe veranda mea, te rog?

— Nu înțelegi, a spus ea, scoțând o bucată de hârtie din buzunarul blugilor și despăturind-o. Te rog. Cinci minute.

Am dat să descui ușa, însă ea a început să citească în spatele meu.

— L-am cunoscut pe Walt Andrews când aveam cincisprezece ani, la cursul de lingvistică. El a fost primul cu care am ieșit la întâlniri, primul meu sărut, primul meu iubit. Primul bărbat – sau băiat – căruia i-am zis „Te iubesc”.

Cheia a rămas în broască. Eu m-am oprit din mișcat, uimită. M-am întors spre ea, cu răsuflarea tăiată. Ochii ei m-au privit neliniștiți, după

care s-au întors asupra foii.

— Ne-am despărțit la câteva luni după ce el s-a dus la colegiu. Nu am mai auzit nimic de el timp de douăzeci de ani, ca apoi, într-o zi, să

dau peste el aici. Fusese într-o călătorie de afaceri la o oră depărtare înspre est și hotărâse să-și prelungească șederea în North Bear Shore cu două zile. Am hotărât să mergem la cină. Am vorbit câteva ore înainte să

recunoască faptul că trecea printr-o separare recentă. Când ne-am despărțit, am crezut amândoi că nu aveam să ne mai revedem vreodată.

Și-a ridicat privirea la mine.

— Vorbesc serios. Dar, când să iasă din oraș, mașina tatălui tău s-a stricat.

Și-a studiat din nou notițele, cu lacrimi în ochi.

— Aveam amândoi inima frântă pe atunci. Uneori, ce aveam cu el

erau singurele momente bune din viața mea.

Am început să ne vizităm în fiecare weekend. Ba chiar și-a luat o săptămână liberă și a venit aici să caute o casă. Lucrurile evoluau cu repeziciune. Fără nici un efort! Nu spun asta ca să te rănesc, dar am crezut sincer că aveam parte de a doua noastră șansă. Am crezut că

aveam să ne căsătorim.

A tăcut o clipă și a scuturat din cap. S-a grăbit să reia înainte să apuc s-o opresc.

— Și-a cerut transferul la biroul din Grand Rapids. A cumpărat o casă. Casa asta. Pe atunci arăta groaznic, se desfăcea în bucăți, dar tot eram mai fericită decât fusesem de ani buni. Îmi vorbea despre tine, să te aducă aici, cu tot cu barcă, și să petrecem toată vara pe ea, noi trei. O să

locuiesc aici până mor, alături de un bărbat care mă iubește, m-am gândit.

— Era căsătorit, i-am zis în șoaptă. Îmi simțeam gâtul de parcă ar fi urmat să mi se rupă. Era căsătorit încă.

Și Gus e căsătorit, m-am gândit.

Emoțiile m-au copleșit. Voiam s-o urăsc. O uram, dar îi simțeam și durerea amestecată cu a mea. Simțeam entuziasmul unei noi iubiri, a unei iubiri vindecătoare, o a doua șansă cu cineva de care aproape că

uitaseși. Iar durerea care venea când adevărata lor viață se ivea în cale, agonia de a ști că exista o istorie pe care o împărtășeau cu altcineva, o relație pe care a ta nu o putea atinge.

Ea a strâns din ochi.

— Aspectul ăsta nu mi-a părut real până la diagnosticul mamei tale.

Cuvântul cu Of a declanșat un val de șoc prin mine. Am încercat să o ascund. Am reînceput să mă joc cu cheia.

Ea a continuat să citească, de data aceasta mai repede:

— Am păstrat legătura câteva luni. El nu era sigur ce avea să

urmeze. Știa doar că trebuie să fie alături de ea, iar eu nu puteam face nimic în această privință. A început să sune din ce în ce mai rar, apoi deloc. Într-o zi, mi-a trimis un e-mail, spunându-mi că ea era mult mai bine. Că împreună erau mult mai bine.

M-am oprit din nou din descuiatul ușii, fără să vreau. Eram cu fața spre ea, țânțarii și moliile bâzâind în jurul meu.

— Dar asta a fost acum câțiva ani.

Ea a încuviințat din cap.

— Când cancerul a recidivat, am primit un telefon de la el. Era devastat, January. Nu era vorba despre mine, o știam, ci despre ea. Era atât de speriat, încât următoarea dată când a trecut prin oraș cu munca, am fost de acord să ne vedem din nou. Avea nevoie de alinare, iar eu... eu începusem ceva cu un prieten de-al lui Maggie, un om bun, văduv. Nu era încă nimic serios, dar știam că ar putea deveni. Și nu știu... poate asta m-a speriat puțin sau poate o parte din mine l-a iubit dintotdeauna pe tatăl tău, ori poate că am fost doar egoistă și slabă. Nu știu. Și nici nu o să

pretind altfel. Dar tot o s-o spun: a doua oară, nu-mi mai făceam iluzii în privința direcției în care se îndreptau lucrurile. Dacă tatăl tău ar fi pierdut-o pe mama ta, nu ar mai fi putut suporta să mă vadă, iar eu nu aș

mai fi putut crede că mă iubea într-adevăr. Eram o distragere, dar posibil să fi crezut că măcar atât îi datoram. Când a început să repare casa asta, am știut, fără ca măcar să-mi spună, că nu avea să fie pentru noi. Apoi s-a întâmplat din nou, mama ta s-a însănătoșit a doua oară. Vizitele s-au rărit din ce în ce mai mult. La fel și telefoanele, ca apoi să se oprească de tot. De data asta, n-am mai primit nici măcar un e-mail. Nu pot să stau aici și să-ți spun că am avut vreunul dintre noi intenții suficient de bune.