Știu că e o sincronizare groaznică, a scris Shadi, dar deja am vorbit cu șeful meu. Mai am o zi liberă de ziua mea, în august, și îți PROMIT că voi împacheta
toată temnița sexului de una singură.
Ceainicul a început să șuiere, iar eu mi-am lăsat telefonul deoparte și am turnat apă peste cafeaua măcinată, după care am pus capacul și am lăsat-o la infuzat. Telefonul mi s-a aprins cu un nou mesaj, iar eu m-am aplecat peste blat.
Firește, nu sunt OBLIGATĂ să mă duc, a spus ea. Dar mă simt ???
OBLIGATĂ. Dar nu neapărat. Dacă ai nevoie de mine acum, vin acum.
Dacă vii în august, cât o să stai? am întrebat-o eu, dând startul negocierilor.
Un e-mail mi-a apărut atunci în Inbox, iar eu l-am deschis tremurând. Sonya răspunsese în sfârșit la întrebarea mea cu privire la mobila de pe verandă.
January,
Mi-ar plăcea să am mobila de pe verandă, dar mi-e teamă că nu-mi permit să
o cumpăr de la tine. Dacă aveai de gând să o dai de pomană, dă-mi de știre, iar eupot chema niște prieteni cu un camion să o ridice. Dacă voiai să mi-o vinzi, îțimulțumesc pentru ofertă, dar nu pot să o iau.
Oricum, am putea găsi o cale să vorbim? Personal ar fi cel mai bine, eu...
— Hei.
Am închis e-mailul și m-am întors ca să-l găsesc pe Gus intrând în bucătărie, frecându-și ochiul drept cu podul palmei. Părul lui ondulat stătea ridicat într-o parte, iar tricoul îi era la fel de șifonat ca o bucată de pergament antic din spatele unui geam de la muzeu, cu una dintre mâneci ridicată și scoțând astfel la iveală mai mult din brațul lui decât văzusem până atunci.
— Uau! am făcut eu. Deci așa arată Gus Everett înainte să se machieze.
Cu ochii încă somnoroși, și-a întins brațele în lateral.
— Ce părere ai?
Am simțit că am palpitații.
— Exact cum mi-am imaginat, am zis, întorcându-mă cu spatele la el și scotocind prin dulapuri după două căni. Arăți exact cum arăți de obicei.
— O să aleg să iau asta drept un compliment.
— E dreptul tău de cetățean american, am zis, întorcându-mă spre el
cu cănile.
S-a prins cu mâinile de bufet, sprijinindu-se, ca de obicei, de el, gura lui arcuită într-un zâmbet.
— Mulțumiri lui Jack Reacher.
— Amin! am spus, făcându-mi cruce în dreptul inimii.
— E gata cafeaua?
— Aproape.
— Pe verandă sau pe terasă? a întrebat el.
Am încercat să-mi închipui febra de cabină. Am încercat să-mi închipui cum ar fi să îmbătrânim așa: zâmbetul acela, hainele acelea șifonate, limbajul pe care numai noi doi îl înțelegeam, glumele și plânsul și atinsul și neatinsul.
Atunci am primit un nou mesaj de la Shadi. Cel PUȚIN o săptămână.
Ne vedem atunci, i-am răspuns. Ține-mă la curent cu cel care-ți bântuie inima.
#
Era miercuri și ne-am petrecut ziua scriind acasă la mine (aveam acum 33% din manuscris asigurat), cât am așteptat cumpărătorul să vină
să ridice mobila din dormitorul de la etaj. Am decis să amân vânzarea mobilei de pe verandă acum că eu și Gus ne făcuserăm obiceiul de a o folosi în unele nopți. Începusem să împachetez lucrușoarele de la parter și să le dau de pomană, ba chiar să mai vând din mobila inutilă de la parter. Canapeaua cu două locuri și fotoliul dispăruseră, la fel și ceasul de pe șemineu, șervetele de masă, lumânările și lucrurile din șifonierul de lângă masa din bucătărie, toate donate.
Poate pentru că începea să se simtă mai mult a cămin decât a casă de păpuși, devenise biroul nostru de fado, iar după ce am terminat lucrul din acea zi ne-am dus acasă la Gus.
El era în bucătărie, să aducă niște gheață, iar eu am profitat de ocazie să îi citesc titlurile (adică să îmi bag nasul) din bibliotecă pe îndelete, așa cum îmi dorisem încă din prima noapte a petrecerii lui de divorț. Avea o colecție impresionantă, clasici și contemporani deopotrivă. Toni Morrison, Gabriel Garcia Marquez, George Saunders, Margaret Atwood, Roxane Gay. Pe majoritatea le aranjase în ordine alfabetică, dar evident că nu putuse ține pasul cu ultimele achiziții o vreme, iar acestea stăteau grămadă în fața sau deasupra altor cărți, cu bonurile încă ieșindu-le de
sub copertă.
M-am lăsat pe vine ca să văd mai bine raftul de jos care era cel mai departe de ușă și complet în dezordine, și am scos o exclamație când am zărit titlul de pe cotorul subțire: LICEUL GREGORY L. WARNER.
Am deschis anuarul și am dat repede la litera E. Am izbucnit în râs când am văzut fotografia alb-negru a unui Gus cu o claie de păr, stând cu câte un picior pe fiecare parte a unei șine vechi de tren.
— Vai! Mulțumesc! Mulțumesc, Doamne!
— O, haide, a făcut Gus când a revenit în încăpere. Nu e nimic sacru pentru tine, January?
