A pus recipientul cu gheață pe dulap și a încercat să-mi smulgă
anuarul din mâini.
— N-am terminat cu asta, am protestat eu, trăgându-l înapoi. De fapt, nu cred că voi termina vreodată. Vreau să fie primul lucru pe care-l văd când mă trezesc și ultimul la care mă uit înainte de culcare.
— Bine, perverso, rămâi la cataloagele tale de lenjerie intimă!
A încercat încă o dată să mi-l înșface din mâini, însă eu m-am întors cu spatele și l-am strâns la piept, forțându-l să se întindă spre mine prin laterale.
— Poți să-mi iei viața, am strigat eu, ferindu-mă de mâinile lui, poți să-mi iei libertatea, dar nu vei putea în veci să-mi iei anuarul ăsta, Gus!
— Aș prefera să mi-l dai înapoi, a spus, întinzându-se încă o dată
după el.
A prins marginile cărții, cu brațele în jurul meu, dar eu tot nu i-am dat drumul.
— Eu nu glumeam. E o lumină prea puternică pentru a fi ascunsă
sub vreo baniță sau sub vreun abajur. Cei de la New York Times trebuie să
vadă asta. Cei de la GQ trebuie să vadă asta. Trebuie să o trimiți la Forbes ca s-o aibă în vedere pentru topul celor mai sexy bărbați.
— Repet, aveam șaptesprezece ani în poza aia. Nu mai trata ca pe un obiect copilul care eram atunci.
— Aș fi fost obsedată de tine, i-am spus. Arătai de parcă ți-ai fi cumpărat hainele alea de adolescent rebel dintr-un magazin cu costume de Halloween. Uau, chiar e adevărat ce se spune. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Îți jur că porți fix aceeași ținută și azi cum purtai în poza aia.
— Asta e 100% neadevărat, m-a contrazis el, încă lipit de spatele meu, cu brațele petrecute după mine și mâinile pe carte.
Reușisem să țin semnul cu degetul, iar, când am deschis din nou anuarul, strânsoarea lui s-a relaxat. S-a aplecat peste umărul meu ca să
vadă mai bine, mâinile alunecându-i în josul brațelor mele ca să se oprească pe șolduri.
Cumva ca să-și mențină echilibrul. Ca să nu cadă de pe umărul meu.
De câte ori mai puteam sfârși în astfel de situații? Și cât avea să mai dureze până când mi-aș fi pierdut și puținul control de sine pe care reușisem să-l mențin?
De îndată ce s-ar fi întâmplat între noi ceva concret, era gata. Aveam să-l pierd. Avea să se sperie, să se teamă că mi-ar fi plăcut prea mult, că
l-aș fi vrut prea mult. Iar, între timp, eu m-aș fi îndrăgostit... prea mult de el.
Nu mă pricepusem niciodată să privesc lucrurile „detașat”. Eram prea romantică pentru a putea face asta și, chiar dacă eram completamente incompatibili, deja îmi plăcea mai mult de Gus decât o simplă atracție fizică.
Plus că părea că nici unul dintre noi nu se putea opri din a forța limitele.
Pe când ne holbam la anuar, sau ne prefăceam că ne holbăm, mâinile lui continuau să urce sau să coboare pe șoldurile mele, trăgându-mă
înspre el, ca apoi să mă îndepărteze, o metaforă îngrozitor de potrivită. Îi simțeam abdomenul plat lipit de spatele meu, dar m-am hotărât să mă
concentrez asupra fotografiei lui.
Entuziasmul inițial a dispărut, iar imaginea m-a izbit din nou.
Probabil că 30% dintre băieții din propriul meu anuar de liceu trecuseră
prin etapa aceea de adolescent abătut, dar chipul lui Gus era diferit. Linia strâmbă a gurii era încordată și nu zâmbea. Cicatricea albă care-i împărțea buza de sus era mai întunecată, mai proaspătă, iar ochii îi erau înconjurați de cearcăne obosite. Chiar dacă Gus mă surprindea în mod constant în moduri mici, exista și un nivel instinctual la care simțeam că
îl cunosc, îl recunoșteam. La clubul de lectură, Gus știa că ceva mă
schimbase și, uitându-mă la această fotografie, știam că i se întâmplase ceva nu cu mult timp înainte de a fi făcută fotografia.
— Asta a fost după ce mama ta...
M-am oprit, neputând să rostesc cuvintele.
Bărbia lui Gus s-a lovit ușor de umărul meu.
— A murit când eram în clasa a zecea. Aceasta este fotografia mea principală.
— Am crezut că ai renunțat la școală, am spus, iar el a dat din nou din cap.
— Fratele tatălui meu era îngrijitor la un cimitir imens. Știam că o să
mă angajeze cu normă întreagă, imediat ce împlineam optsprezece ani –
era o chestie de asigurări medicale și toată hârțogăria –, dar prietenul meu Markham a insistat să facem fotografia și să o trimitem oricum.
— Mulțumesc, Markham, am șoptit eu, încercând să păstrez un ton lejer, în ciuda tristeții care mi se aduna în piept. M-am întrebat dacă
