— Nu ai de unde să știi asta, am zis. Erai doar un copil.
— Lui Pete îi place să spună că eu n-am fost niciodată copil.
— Ăsta e cel mai trist lucru pe care l-am auzit vreodată.
— O, haide, a făcut el. Nu-mi plânge de milă. Nu ți-aș fi spus dacă aș
fi crezut că o să faci mare brânză din asta.
— Știi care e problema ta? am întrebat, iar de data asta, s-a oprit și el odată cu mine.
— Aș zice că am mai multe, nu doar una.
— Nu faci diferența dintre milă și empatie, am spus. Nu-ți plâng de milă. Mă întristează când mă gândesc că ai fost tratat așa. Mă înfurie când mă gândesc că nu ai avut parte de lucrurile pe care le merită orice copil. Și da, mă întristează și mă înfurie că sunt mulți alții care trec prin aceleași lucruri, dar e încă și mai supărător când e vorba de tine. Pe tine te cunosc și te plac și îmi doresc să ai o viață bună. Asta nu e milă. Asta înseamnă să ții la cineva.
El m-a privit lung, după care a scuturat din cap.
— Poate pentru că nu vreau să mă vezi așa!
— Așa cum?
— Un sac de box stricat și furios, a scuipat cuvintele, cu fața întunecată și tensionată.
— Nu te văd așa, am zis, făcând un pas înspre el și încercând și
nereușind să găsesc cuvintele potrivite. Te văd doar ca pe Gus.
El m-a studiat. Colțul gurii lui a tremurat într-un început de zâmbet, după care a dispărut, lăsându-l cu o expresie abătută.
— Și totuși, sunt, a răspuns încetișor. Sunt furios și distrus, și de fiecare dată când încerc să mă apropii de tine e ca și cum toate semnalele de alarmă se declanșează, iar eu încerc să mă comport ca o afurisită de persoană normală, dar nu-mi iese.
Mie mi s-a strâns stomacul. Să mă apropii de tine. Am privit spre lac cât timp mi-am venit în fire.
— Credeam că ai înțeles că nu există o persoană normală.
— Poate nu, a spus Gus, dar există totuși o diferență între oamenii ca mine și oamenii ca tine, January.
— Nu mă insulta! am ripostat, aruncându-i o privire tăioasă. Nu e ca și cum viața mea e perfectă. Crezi că eu nu sunt furioasă? Crezi că eu nu mă simt puțin distrusă? Nu e ca și cum viața mea ar fi fost perfectă.
— N-am zis că viața ta ar fi fost perfectă, a zis el.
— Pe dracu’! Ai spus că sunt prințesa din povești.
El a scos un hohot de râs.
— Fiindcă tu ești lumina strălucitoare. Nu înțelegi? A clătinat din cap. Nu e vorba despre ce s-a întâmplat, ci despre cum ai gestionat situația, întotdeauna ai fost ca o lumină aprigă, și când te simți prost, și când ești nervoasă și nefericită, știi să fii un om întreg. Încă știi cum să le spui oamenilor că... că îi iubești.
— Încetează! am zis.
El a început să se depărteze, dar l-am prins de coate și l-am adus în fața mea.
— N-ai cum să mă frângi, Gus.
S-a oprit, cu gura puțin deschisă și ochii cercetători, care căutau ceva în expresia mea. Avea capul puțin plecat într-o parte și șanțurile adâncite pe frunte.
Speram că ceea ce înțelegea în acel moment era că îl vedeam așa cum era. Că nu trebuia să facă nimic special, să descifreze un cod misterios ca să deblocheze unele părți ale lui. Că nu trebuia decât să fie cu mine aici și să mă lase să-l descopăr puțin câte puțin, așa cum a făcut cu mine de când ne-am întâlnit.
— N-am nevoie să-mi spui că ții la mine, am spus în sfârșit. Acum
două nopți m-ai ținut în brațe în timp ce plângeam. Cred că mi-am suflat literalmente nasul pe tricoul tău. Nu-ți cer nimic decât ca, într-o zi, să mă
lași să-ți întorc favoarea, oricare ar fi echivalentul obișnuit și necopleșitor al ținutului în poală de care vei avea nevoie.
A scos un oftat prelung și s-a aplecat înainte, îngropându-și fața în gâtul meu, ascunzându-și expresia ca un copil rușinat, chiar dacă
răsuflarea lui fierbinte trezea ceva în stomacul meu. Mâinile mele au coborât de-a lungul brațelor lui, împletindu-mi degetele printre ale lui.
Soarele coborâse la orizont, pătura subțire de nori semănând cu o mandarină palidă. Arătau ca niște figurine de porțelan plutind într-o mare albastru-denim. Gus și-a ridicat fața și m-a privit din nou în ochi, lumina răsfrângându-se în fâșii mari printre norii mișcători, inundându-l de culoare.
Era o clipă netulburată, confortabilă de liniște. Genul acela de moment pe care, dacă l-aș fi scris eu, l-aș fi considerat simplu de trecut cu vederea.
Dar ar fi fost o greșeală. Fiindcă aici, în acest moment în care nimic nu se întâmpla și nu mai aveam nimic să ne spunem am știut cât de mult țineam la Gus Everett, cât de mult ajunsese să însemne pentru mine. În ultimele trei zile, ne spuseserăm în sfârșit tot ce aveam să ne spunem. Și știam că se vor aduna și altele în timp, însă, pentru prima oară în acel an, nu mă mai simțeam plină, copleșită de emoții blocate în mine și de cuvinte usturătoare.
M-am simțit puțin mai goală, puțin mai ușoară.
M-am simțit fericită. Nu entuziasmată sau extaziată, ci fericită în felul acela domol și calm care, în cele mai bune perioade ale vieții, curge pe dedesubtul a tot și a toate, un fel de tampon de protecție între tine și lumea în care te învârți.
Eram fericită să mă aflu aici împreună cu Gus, și chiar dacă nu era decât temporar, era suficient cât să mă facă să cred că, într-o bună zi, aveam să fiu din nou fericită. Poate nu la fel de fericită cum fusesem înainte de moartea tatei – probabil că nu –, ci într-un alt fel, nou, aproape la fel de trainic și de sigur.
