Pop să-ți iei și laptopul, dacă vrei, a răspuns el. S-ar putea să stăm mai mult.

Douăzeci de minute mai târziu, Gus a claxonat de la bordură, iar eu mi-am pus pelerina de ploaie și am fugit prin furtună. S-a întins să-mi deschidă portiera înainte să ajung, iar eu am trântit-o în urma mea, trăgându-mi gluga de pe cap. În mașină era cald, geamurile aburite, iar bancheta din spate era plină cu lanterne, un rucsac uriaș, încă unul mai mic și o pereche de bocanci plini de noroi, cu șireturi roșii. Când m-a văzut că mă uit la ei, Gus m-a întrebat:

— Sunt mărimea 39, crezi că e bine?

Când mi-am întors privirea spre el, mi s-a părut că tresare, dar a fost o reacție atât de imperceptibilă, încât mi-am zis că poate mi-am închipuit-o numai.

— Din fericire pentru tine, mi-am luat o pereche în plus de șosete, pentru orice eventualitate.

Am scos șosetele făcute ghem din buzunarul pelerinei și le-am aruncat înspre el. El le-a prins și le-a întors pe-o parte și pe alta în mâini.

— Ce-ai fi făcut dacă erau prea mici?

— Mi-aș fi tăiat degetele mari, i-am răspuns.

În sfârșit, a schițat și el un zâmbet și m-a privit printre genele negre și dese. Părul îi era dat de pe frunte, ca de obicei, iar câteva picături de ploaie îi ajunseseră pe piele atunci când sărisem în mașină. A înghițit, i-a

apărut gropița din obraz, apoi a dispărut din vedere.

Uram ce-mi făcea chestia asta. Un mic morcov n-ar trebui să-mi anuleze instinctul din creierul meu de iepuraș prost care țipa FUGI.

— Ești gata? m-a întrebat Gus.

Am dat din cap că da. El și-a îndreptat capul înainte și am pornit la drum. Ploaia se domolise suficient cât ștergătoarele să poată scârțâi lent de-a lungul parbrizului, iar noi ne-am găsit un ritm destul de confortabil, vorbind despre cărțile noastre, despre ploaie și despre punciul albastru.

Peste ultimul am trecut destul de rapid, aparent nici unul dintre noi nedorind să abordeze subiectul zilei de ieri.

— Și unde mergem? am întrebat eu după o oră, când a coborât de pe autostradă.

După calculele mele, până la Noul Eden mai era vreo oră de mers.

— Nu e un loc de ucis, m-a asigurat el.

— E o surpriză?

— Dacă vrei tu să fie, este. Dar posibil să fie una dezamăgitoare.

— Cel mai mare ghem de lână din lume? am încercat eu să ghicesc.

El s-a uitat la mine cu ochi mijiți.

— Te-ar dezamăgi așa ceva?

— Nu, am zis. Am crezut că tu ai crede că m-ar dezamăgi.

— Sunt anumite minuni cu care nici un bărbat nu se poate confrunta fără să verse o lacrimă, January. Iar printre ele se numără un ghem uriaș

de lână.

— Bine, atunci poți să-mi spui.

— Punem benzină.

— OK, ce dezamăgire, am spus privindu-l fix.

— Așa, ca-n viață.

— Hai, nu începe iarăși!

Abia după încă o oră, Gus a ieșit de pe autostradă în apropiere de Arcadia. Am mai mers vreo douăzeci și ceva de kilometri pe drumuri împădurite cu două benzi, după care a oprit pe o margine noroioasă de drum și mi-a spus să-mi pun laptopul în geanta impermeabilă.

— Spune-mi încă o dată că ăsta nu e un loc de ucis, am zis.

Din câte îmi dădeam seama, nu era nimic aici în afară de povârnișul de la dreapta noastră și de copacii din vârful lui.

— O fi al cuiva, a spus Gus, coborând din mașină, după care s-a

întins înapoi în spate. Dar nu al meu. Acum schimbă-ți încălțămintea.

Gus a luat rucsacul mai mare și una dintre lanterne, lăsându-mă pe mine să le iau pe celelalte după ce mi-am pus șosetele și bocancii.

— Pe aici, a strigat el, luând-o drept în susul povârnișului noroios înspre pădure.

S-a întors să-mi ofere o mână de ajutor, însă, după ce am alunecat în noroi de trei ori, a reușit să mă pună pe picioare pe o potecă. Sau cel puțin părea să fie o potecă, deși nu era nici un semn sau vreun alt motiv vizibil pentru ca o potecă să înceapă fix de-acolo.

Pădurea era cufundată în liniște, exceptând tropotul pașilor și răsuflarea noastră și picuratul de pe fundal al ploii care lovea frunzele.

Mi-am ținut gluga pe cap, cu toate că ploaia ajungea la noi sub forma unei burnițe fine. Mă obișnuisem cu albastrul și cenușiul lacului, cu auriul soarelui revărsându-se pe oglinda apei și pe vârfurile copacilor, însă aici toate culorile erau pline și întunecate, fiecare nuanță de verde găsindu-se în cea mai saturată versiune a ei.

Mă simțeam mai împăcată decât în ultimele două zile, dacă nu tot anul. Indiferent de ce ciudățenie se petrecea între mine și Gus, aceasta fusese pusă pe pauză pe când rătăceam prin acel templu al liniștii din inima pădurii. Transpirasem în jurul subrațului, de-a lungul liniei părului și prin lenjerie, asta până când m-am oprit și mi-am dat jos pelerina. Fără nici un cuvânt, Gus s-a oprit și și-a dat-o și el jos pe a lui.

I-am zărit o porțiune subțire din abdomen pe când tricoul i se prinsese de umeri. Mi-am întors privirea când și l-a tras înapoi în jos.

Ne-am ridicat rucsacurile și ne-am văzut de mers. Coapsele începuseră să mă ardă, iar transpirația și ploaia îmi lipiseră bluza și blugii de piele. La un moment dat, ploaia s-a întețit din nou, iar noi ne-am adăpostit câteva minute într-o peșteră nu foarte adâncă până când aversa s-a dus. Era greu de spus cât timp trecuse din cauza cerului gri, dar trebuie să fi petrecut pe puțin două ore înaintând prin pădure până

când, în cele din urmă, copacii s-au împuținat, iar scheletul ars al coloniei Noul Eden a ieșit la iveală.

— Rahat! am șoptit eu, oprindu-mă lângă Gus, care a încuviințat din cap. L-ai mai văzut?

— Doar în poze, a răspuns, pornind apoi către cea mai apropiată

cărare înnegrită de fum.

Focul acesta, spre deosebire de primul iscat de lovitura fulgerului, nu fusese un accident. În urma anchetei poliției, se descoperise că fiecare clădire fusese stropită din plin cu benzină. Profetul, un bărbat care-și spunea părintele Abe, murise în fața ultimei clădiri care luase foc, lăsând autoritățile să speculeze că el fusese cel care incendiase totul.

Gus a înghițit cu greu. Vocea îi era răgușită atunci când a arătat cu degetul cărarea din dreapta.

— Acolo era dormitorul bebelușilor. Copiii au fost primii care s-au dus.