În clasa a șaptea, părinții mei fuseseră separați. Pentru puțin timp –
doar vreo două luni –, însă el plecase să stea la niște prieteni de-ai lor în vreme ce mama aștepta să vadă dacă pot îndrepta lucrurile. Nu știam toată povestea. Dar nu au ajuns niciodată la certurile acelea cu urlete pe care majoritatea părinților divorțați ai prietenilor mei le avuseseră, însă, chiar și la treisprezece ani, văzusem o schimbare în mama. Era cuprinsă
brusc de o melancolie, rămânea cu privirea pierdută pe fereastră, fugea la baie și se întorcea cu ochii umflați.
În noaptea dinainte ca tata să se mute din casă, am întredeschis ușa de la dormitor și le-am ascultat vocile, care răzbăteau sus din bucătărie.
— Nu știu, spunea mama printre lacrimi. Nu știu, doar că simt că s-a terminat.
— Căsătoria noastră? întrebase tata după o pauză prelungă.
— Viața mea, îi răspunsese ea. Nu sunt altceva decât soția ta. Mama lui January. Nu sunt nimic mai mult de atât și nu cred că înțelegi cum mă
simt. Să am patruzeci și doi de ani și să ai impresia că ai făcut tot ce se putea face.
Nu reușisem să pricep toate astea atunci și, evident, nici tata, fiindcă
a doua zi de dimineață mi-au explicat totul în timp ce stăteam pe marginea patului, după care i-am urmărit cu privirea mașina îndepărtându-se cu una dintre valize pe bancheta din spate.
Am crezut că viața noastră se terminase.
Apoi, dintr-odată, tata s-a întors în casă: dovadă că nimic nu era de nereparat! Această iubire ar putea face față oricărei provocări, viața ar găsi o cale să fie totul bine întotdeauna, întotdeauna. Așadar, când el și mama m-au așezat să-mi povestească despre diagnosticul ei și viața noastră s-a schimbat cu totul, am știut că nu va fi permanent. Acesta era doar un alt episod din povestea noastră.
După aceea, cei doi păreau mai îndrăgostiți ca niciodată. Era mai mult dans. Mai mult ținut de mâini. Mai multe escapade romantice în weekend. Mai multe despre tata spunând lucruri de genul: „Mama ta a fost o mulțime de femei în cei douăzeci de ani de când o cunosc și am avut șansa să mă îndrăgostesc de fiecare dintre ele, Janie. Aceasta este
cheia căsătoriei. Trebuie să te îndrăgostești în continuare de fiecare nouă
versiune a celuilalt și este cel mai bun sentiment din lume.
Am crezut că dragostea lor depășise timpul, crizele de vârstă
mijlocie, cancerul, totul. Dar fuseseră despărțiți. M-am gândit la asta când am țipat la mama în ziua aceea.
M-am gândit dacă nu cumva în acele trei luni a început totul. Dacă
atunci se reconectaseră tata și Sonya. Dacă avea nevoie să fie bine când a găsit-o. Dacă mama avea nevoie să fie bine când l-a primit înapoi.
Julie-Ann a scuturat ușor din cap și a înălțat capul, privirea ei întâlnind-o pe a mea.
— Are logică ce spun? a întrebat ea. Aveam nevoie să fie bine și eram în stare să fac lucrurile greșite dacă asta mi-ar fi adus un rezultat bun.
M-am gândit atunci la Jacques și la hotărârea noastră de a avea o viață frumoasă, la disperarea mea de a avea o relație cu o persoană pe care mama o cunoștea și o plăcea. M-am gândit la diagnosticul mamei și la infidelitatea tatei, la povestea pe care mi-o spuneam de la doisprezece ani ca să nu-mi mai fie frică de realitate. M-am gândit la romanele de dragoste pe care le devoram când i s-a întors cancerul și cum am pierdut ocazia să continui cursurile postuniversitare și cum am crezut că viața mea se duce de râpă. Nopțile petrecute scriind, până când răsărea soarele și mă durea spatele fiindcă aveam nevoie să fac pipi, dar nu voiam să mă
opresc, fiindcă nu era nimic mai important decât cartea, decât să le dau acelor iubiți fictivi finalul pe care îl meritau, să le dau cititorilor mei finalul pe care îl meritau.
Oamenii se agață de orice lucru stabil pe care îl găsesc, nu-i așa?
Da. Da, avea logică.
Când am plecat în seara aceea de acolo, i-am trimis un mesaj mamei din mașină, ceva ce nu mai făcusem de luni bune: Te iubesc. Chiar dacă nu poți vorbi despre el, o să te iubesc întotdeauna, mamă. Dar sper să poți.
Douăzeci de minute mai târziu, mi-a răspuns: Și eu, Janie, la fel ca tine.
#
Sâmbătă, ne-am dus pe plajă.
— Nu e foarte creativ, am zis, pe când coboram cărarea năpădită de rădăcini.
Gus a deschis gura să răspundă, însă eu nu l-am lăsat.
— Să nu îndrăznești să faci vreo glumă cum că genul meu literar nu e original.
— Voiam să spun că e aiurea că n-am venit aici mai des, a răspuns Gus.
— M-am gândit că te-ai săturat deja de plajă.
Gus a scuturat din cap.
— Abia dacă am folosit-o.
— Serios?
— Rădăcină, m-a avertizat el, în timp ce eu eram cu privirea ridicată
la el.
Am pășit cu grijă peste acea capcană a naturii.
