— Tu ești cel care a zis că pot întreba orice, am ripostat. Ce îi spui tu?
— Doar strictul necesar, a răspuns. Ultimul lucru pe care i l-am spus
trebuie să fi fost despre cum am fost prinși sărutându-ne la cinematograful în aer liber.
Am râs și l-am împins ușor, acoperindu-mi obrajii înroșiți cu mâinile.
— Acum n-o să mai pot comanda în veci un Ochi Roz!
Gus a râs și m-a prins de încheieturi, descoperindu-mi fața.
— Iar i-a spus așa?
— Fix așa!
El a scuturat din cap, rânjind:
— Încep să cred că nu expertiza ei în domeniul cafelei este cea care o menține pe linia de plutire.
Când, în cele din urmă, m-am ridicat să merg la culcare, nu mi-a zis noapte bună, ci „Pe mâine”. Devenise ritualul nostru din fiecare seară.
Uneori venea el la mine, alteori mergeam eu la el. Zidul dintre el și restul lumii nu dispăruse, dar se lăsase mai jos.
Joi seara, în timp ce stăteam pe canapeaua Sonyei, așteptând să ne fie livrată mâncarea thailandeză, mi-a povestit în sfârșit despre Pete. Și nu doar că era mătușa lui – și că fusese antrenoarea echipei lui de fotbal, lucru la care nu se pricepuse deloc –, dar și că ea fusese motivul pentru care se mutase aici după ce Naomi îl părăsise.
— Pete locuia lângă noi când eram copil, în Ann Arbor. Nu venea niciodată în vizită – nu se înțelegea cu tata –, dar a fost mereu prezentă în viața mea. În orice caz, când eram la liceu, Maggie a obținut postul de profesoară de geologie la școala din oraș, așa că s-au mutat aici, unde locuiesc și astăzi. M-a implorat să vin. Îl cunoștea pe tipul care își vindea casa și chiar a plătit și un avans pentru ea. Și mi-a zis că îi pot da banii înapoi oricând.
— Uau, am făcut eu, încă sunt surprinsă de faptul că Maggie e profesoară de geologie.
El a dat din cap aprobator.
— Să nu vorbești niciodată de roci în fața ei. Serios. Niciodată.
— O să încerc. Dar o să fie extrem de dificil, având în vedere cât de des se aduce vorba despre roci în conversațiile de zi cu zi.
— Ai fi șocată, m-a asigurat el. Șocată și îngrozită, dar, mai important de atât, plictisită până în pragul morții.
— Cineva ar trebui să inventeze o pastilă contra plictiselii.
— Cred că pentru asta sunt drogurile, a spus Gus. În orice caz, January, am vorbit suficient despre roci. Spune-mi adevăratul motiv pentru care te-ai mutat aici.
Cuvintele mi-au rămas în gât. Nu puteam scoate decât câteva pe rând.
— Tata.
Gus a încuviințat din cap, ca și cum asta reprezenta o explicație suficientă în cazul în care nu m-aș fi putut forța să continui.
— A murit și ai vrut să pleci cât mai departe?
M-am lăsat în față, sprijinindu-mi coatele de genunchi.
— A crescut aici, am zis. Iar după ce a murit, am... am aflat că a mai venit pe aici. Cam des.
Sprâncenele lui Gus s-au unit la mijlocul frunții. Și-a trecut mâna prin păr, care era, ca de obicei, ciufulit și dat pe spate.
— Ai aflat?
— Asta a fost casa lui, am răspuns. A doua lui casă. Împreună cu... cu femeia aceea.
N-am putut să-i rostesc numele. Nu voiam ca Gus să afle cine era, să
aibă o părere despre ea în vreo privință, iar la cât de mic era orașul, probabil ar fi cunoscut-o.
— O, a făcut el, trecându-și iar mâna prin păr. Femeia aceea. Ai mai pomenit de ea, oarecum.
S-a lăsat pe spătarul canapelei, cu sticla de bere din mâna sprijinită
de interiorul coapsei.
— L-ai întâlnit vreodată? am izbucnit eu înainte să-mi dau seama dacă voiam să aud răspunsul sau nu, inima bătându-mi nebunește cât am așteptat să-mi spună. Ești aici de cinci ani. Trebuie... să îi fi văzut.
Gus m-a studiat cu ochii lui negri, lichizi, și cu sprâncenele adunate.
A scuturat o dată din cap.
— Sincer, nu prea sunt eu cu vecinii. Majoritatea caselor de pe strada asta sunt închiriate. Dacă l-am văzut, probabil am presupus că era în vacanță. Și probabil nu mi-aș aduce aminte.
Mi-am întors privirea și am încuviințat din cap. Pe de-o parte, era o ușurare să știu că Gus nu îi urmărise niciodată pe cei doi făcând grătar pe verandă, plivind grădina sau făcând orice alt lucru normal de cuplu pe care l-ar fi putut face aici – precum și faptul că nu părea să o cunoască pe
