— Ei bine, mă bucur că nu-s singura, a spus Pete. Câte mesaje cu clipuri cu câini poți trimite înainte să te întrebi dacă destinatarul nu încearcă să-ți transmită ceva cu tăcerea lui?

Gus și-a petrecut un braț pe după gâtul lui Pete.

— Ți-am spus: nu-mi verific e-mailul. Asta nu înseamnă că nu sunt în stare să trimit unul când mi se cere. Pentru un motiv bun.

— Clipurile cu câini sunt un motiv bun pentru aproape orice, a concluzionat Maggie.

— Și ce nevoie avem de ele, de cele cu câinii voștri care aleargă de colo-colo? a întrebat Gus.

— Că tot vorbim de labradori, l-a întrerupt Maggie, spuneam despre labradorit...

Gus s-a uitat la mine cu un rânjet. Se dovedise că avusese dreptate.

Trebuia, cu orice preț, să evităm subiectul rocilor. Am pierdut firul conversației la fel de repede pe cât trecea ea de la o rocă la alta, animată

de fărâme de informații interesante care îi aduceau aminte de alte fărâme de informații interesante. După o vreme, până și privirea (în mare parte de adorație) a lui Pete a părut să-și piardă strălucirea.

— O, Doamnee! a făcut ea, puțin cam lipsită de delicatețe, când cineva a apărut de după casă. Mai bine m-aș duce să întâmpin oaspeții!

— Dacă vrei să te duci să-i saluți, i-a spus Gus lui Maggie, nu ne lăsa să te reținem!

Pe fața lui Maggie a apărut o expresie de șoc exagerat.

— Niciodată! a strigat ea, luându-l pe Gus de braț. Mătușa ta o fi o fire mai schimbătoare, dar pentru mine nimeni nu este mai important ca tine, Gussy! Nici măcar labradorii, dar nu le spune, desigur.

M-am aplecat spre Gus și i-am șoptit:

— Nici măcar labradoritul.

El și-a întors câțiva centimetri fața către mine și a zâmbit. Era atât de aproape, încât vedeam mare parte din chipul lui ca prin ceață, iar mirosul de punci albastru de pe buzele lui albastre mi-a provocat

furnicături.

— Deci eu vin după labradori? a necăjit-o un bărbat de la masa de joc pe Maggie.

— Nu, Gilbert, nu fi prostuț, a spus Pete, întorcându-se cu nou-veniții și cu un buchet frumos în mâini. Ești pe același loc cu labradorii.

Gus s-a uitat la mine, iar zâmbetul lui s-a transformat într-o expresie șuie, gânditoare. Îl priveam cum se retrăgea în sinea lui și am simțit brusc că mă apucă disperarea, încercând să-l apuc de orice parte a corpului ca să nu-l las să fugă. Apoi s-a uitat la mine.

— Cam am nevoie să elimin niște punci albastru. Te descurci aici singură?

— Desigur, am răspuns. Doar dacă nu te duci înăuntru ca să ascunzi de fapt niște poze cu tine de când erai bebeluș. Caz în care, nu, nu mă

descurc aici singură.

— Nu asta o să fac.

— Ești sigur? am insistat eu. Pentru că Pete o să-mi spună. Nu ai unde să le ascunzi.

I s-a ridicat un colț al gurii, iar ochii i-au sclipit.

— Dacă vrei să mă urmezi în baie ca să fii sigură, e alegerea ta.

Mi s-a pus un nod în gât.

— Bine.

— Bine? Cum adică bine?

Fierbințeala mi-a inundat din nou corpul sub privirea lui pătrunzătoare.

— Gus, am zis, ai vrea să vin în baie cu tine?

El a râs, dar nu s-a mișcat din loc. M-a cercetat de sus până jos, apoi a aruncat o privire rapidă către Pete. Când ochii i s-au întors asupra mea, zâmbetul îi pierise:

— E în regulă, a zis el. Mă întorc îndată.

M-a atins ușor pe braț, după care s-a întors și a intrat în casă, lăsându-mă îngrozită cum nu mai fusesem de mult. Ori poate de când mă îmbătasem mangă la clubul de lectură. Din păcate, mi-am închipuit că va trebui s-o apuc pe același drum acum, încercând să-mi alung din minte ceea ce tocmai se întâmplase.

Mă refuzase.

La câteva ore după ce mă avusese pe un raft cu scule și unul cu cărți, mă refuzase.

Asta era cumva mult mai rău decât cel mai rău scenariu pe care creierul meu îl concepuse atunci când cântărise avantajele și dezavantajele de a începe ceva cu Gus.

Am așteptat lângă ușile culisante din sticlă, cu fața îngropată în băutură, preț de câteva minute. Am tresărit când mi-a bâzâit telefonul.

Un e-mail de la Gus. Inima a început să-mi bată nebunește, după care s-a pleoștit lamentabil când l-am deschis. Nu era nimic acolo în afară de: Eveniment la Cărțile lui Pete, 2 august, 7 PM.

M-am gândit atunci la ce spusese Maggie, despre cum eu și Gus eram atât de diferiți la exterior și că „asta“ avea să fie interesant. Eram destul de sigură că tocmai promisesem că aveam să particip la un eveniment împreună cu el.

Iepuraș prost, iepuraș prost, iepuraș prost. Petrecusem o lună stând aproape în permanență numai cu Gus. Dacă aș fi petrecut o lună întreagă

cu o afurisită de minge de volei, îmi închipuiam că aș fi plâns și eu văzând cum era luată de valuri.

Dar nu, nu era adevărat. Nu doar singurătatea și tendințele mele romanțioase mă aduseseră aici.

Îl cunoșteam pe Gus. Știam că viața lui e complicată. Știam că

zidurile pe care le ridicase în jurul lui erau atât de groase încât mi-ar fi luat ani să le știrbesc cât de cât și că neîncrederea lui în oameni era foarte profundă. Știam că nu eram Ființa Magică, în stare să repare tot doar prin felul ei de a fi.

Până la urmă, știam exact cine e Gus Everett, dar asta nu schimba nimic. Pentru că, deși probabil că nu ar fi învățat niciodată să danseze în ploaie, pe Gus îl voiam. Doar pe el. Exact pe el.

Îmi pregătisem drumul pentru o inimă frântă, iar acum presupuneam că nu mai era nimic de făcut decât să mă pregătesc și să

aștept să mă lovească în față.

Capitolul 22. Călătoria