ar fi fost întotdeauna puțin prea departe. Din anumite motive, asta m-a încântat.
Ce fel de femeie ar putea răpi inima lui Gus Everett?
Opusul meu. Nu genul care era întotdeauna nepoliticoasă când era morocănoasă, plângea când era fericită, tristă, copleșită. Care nu se putea abține să nu lase totul la vedere.
— Dar, de asemenea, aveam și acest gând... A ezitat. Uite o persoană
pe care nu aș putea-o frânge niciodată. Nu avea nevoie de mine. Și ea nu a fost blândă cu mine, sau îngrijorată de nevoia de a mă salva sau chiar de a mă lăsa să o cunosc suficient pentru a o ajuta să rezolve lucrurile.
Poate sună de rahat, dar nu am avut niciodată încredere să mă las pe mâna cuiva... moale.
— Aha.
Obrajii mi s-au înroșit și mi-am păstrat privirea pe brațul lui, în locul feței lui.
— Am văzut asta cu părinții mei, știi? Această gaură neagră și această lumină strălucitoare pe care a încercat întotdeauna să o înghită cu totul.
L-am privit printre gene, i-am văzut liniile adânci gravate între sprâncene.
— Gus. Nu ești o gaură neagră. Și nici tu nu ești tatăl tău.
— Da, știu. Un zâmbet neconvingător i s-a ivit la colțul gurii. Dar nu sunt nici vreo lumină strălucitoare.
Sigur, nu era o lumină strălucitoare, dar nici nu era cinicul pe care l-aș fi crezut. Era un realist căruia îi era un pic prea frică de speranță
pentru a vedea lucrurile clar atunci când venea vorba de propria viață.
Dar era, de asemenea, excepțional de priceput să ajute oamenii să-și depășească situațiile de rahat, făcându-i să se simtă mai puțin singuri, fără să le facă promisiuni sau să le spună platitudini. Pe mine. Pe Dave.
Pe Grace.
Nu se temea dacă lucrurile deveneau urâte, dacă oamenii erau slabi de înger și nu se dăduse peste cap să-mi scoată propriile sentimente din suflet. El doar le-a fost martor și, cumva, asta le-a permis în sfârșit, să iasă
din corpul meu după ani de închisoare.
— Orice ai fi, am spus, ești mai mult decât o lampă de veghe. Iar ca fostă prințesă din povești și ultima fată-cu-suflet-moale, cred că ești foarte blând.
Ochii lui erau atât de calzi și mă priveau atât de intens, încât eram sigur că îmi putea citi toate gândurile, tot ce am simțit și am gândit despre el. Căldura din obraji mi s-a răspândit în tot corpul și m-am concentrat asupra tatuajului său, pe care i l-am împuns cu mâna.
— Ei bine, ți se potrivește pata mare și neagră.
— Dacă așa consideri, atunci nu am regrete.
— Ai un tatuaj, am zis.
Gura i s-a ridicat amuzată.
— Am mai multe, dar, dacă vrei să le vezi și pe restul, va trebui să-mi faci cinste cu o cină.
— Nu, adică vreau să spun că ai un tatuaj pereche.
El m-a privit fix, de parcă ar fi așteptat să-i dezvălui înțelesul suprem.
— Asta e un nivel de romantism a la Cary Grant.
— Umilitor, a făcut el, vrând să și-l atingă din nou, însă degetele mele erau încă acolo.
— Impresionant, am contraatacat eu.
Palma lui bătătorită s-a așezat peste a mea, acoperind-o întru totul.
M-am gândit pe loc la atingerea acelei palme prin tricou, pe abdomen, pe piele. Vocea lui răgușită m-a readus în prezent.
— Cum rămâne cu Băiatul de Aur?
— Cu Jacques? am exclamat eu.
— Scuze, cu Jacques. Șase ani e vreme lungă. Trebuie să te fi gândit că vei sfârși cu o mulțime de tatuaje pereche și cu o droaie de copii.
— M-am gândit...
Vocea mi s-a pierdut pe când încercam să sortez literele din supa alfabet care devenise creierul meu. Degetele lui Gus se simțeau calde și aspre, atente și ușoare peste ale mele, iar eu a trebuit să înot printr-o miriadă de gânduri ca Aș zice că oamenii de știință ar putea să-l reconstruiască
la perfecție dacă ar avea numai mâna asta ca punct de pornire până la amintiri despre Jacques.
— Era ca un actor principal, știi ce zic?
— Ar trebui? m-a tachinat el.
